Grâul Demetrei

În vacanța de vară, pe când avea nouă ani, Antonia a mers în prima ei tabără. O tabără de zece zile, la Băile Tușnad, organizată de școala la care învăța. În trenul care-i ducea la destinație, unul dintre profesorii însoțitori le-a prezentat copiilor programul celor zece zile în care vor fi împreună: drumeții pe munte, prin Băile Tușnad, joacă în curtea cabanei în care vor fi cazați și o excursie de o zi în județul Neamț, unde vor vizita printre altele, Cetatea Neamțului și Casa Memorială Ion Creangă. Chiar atunci în tren, le-a cerut copiilor banii pentru excursie, fiind convins că dacă nu face asta chiar de la început, copiii vor cheltui banii și după două zile nu vor mai avea cei o sută de lei cât costa excursia. Antonia avea la ea doar 110 lei. Dacă plătea excursia, îi mai rămâneau zece lei pentru toată perioada. Prea puțini bani pentru zece zile cât dura tabăra. Nu s-a înscris să plece în excursie. Din tot grupul de patruzeci de copii, doar Antonia și Augustina – o fată născută pe 23 august, nu au avut bani suficienți, urmând să rămână în acea zi în cabană și să își facă singure programul.

În dimineața zilei cu excursia, după micul dejun la cantina din curtea cabanei, copiii care plecau în excursie au primit un pachet cu mâncare pentru acea zi, pus în pungi din hârtie maro. Antonia se uita la ei, la veselia lor că vor pleca în călătorie în Neamț... Augustina a plecat singură spre cabană. Autocarul a sosit, copiii și profesorii au urcat în autocar. Antonia însă, nu îndrăznea să urce în autocar pentru că nu plătise excursia, dar nici nu se îndura să plece la cabană. Stătea în dreptul ușii autocarului și aștepta. Înainte de a închide ușile să plece, șoferul a întrebat-o de ce nu urcă în autocar. Așteaptă pe cineva? Nu așteaptă pe nimeni. Doar că nu are bani pentru excursie. “Vii cu noi. Nu se poate să rămâi aici!”, i-a spus șoferul. Apoi a coborât din autocar, a mers la cantină și s-a întors imediat cu o pungă cu un sandwich și un măr pentru prânz, așa cum aveau ceilalți copii aflați deja în autocar. De atunci, Antoniei i-au plăcut pungile maro din hârtie și le folosea foarte des. Îi aminteau de excursia atât de dorită, care părea imposibilă, pe care a primit-o de la șoferul autocarului care i-a dus în județul Neamț. De câte ori folosea o pungă maro din hârtie, avea imediat o stare de bine.

Din acel moment, Antonia a primit în fiecare vacanță excursii și tabere, chiar și după ce a absolvit liceul. Avea douăzeci și șase de ani când a primit o nouă tabără în Grecia. Lucra deja de câțiva ani la o firmă al cărei patron avea o fată la liceu. Plătise pentru fata lui o tabără în Grecia, la Nei Pori. Tabăra era organizată de liceul la care fata învăța și era în a doua jumătate a lunii iulie, când în Grecia este foarte cald. În momentul în care a plătit tabăra, nu s-a gândit că în Grecia te topești în luna iulie. Când și-a dat seama, nu a mai vrut să-și lase fata să meargă. Dar îi părea totuși rău să se piardă banii. Așa că, i-a oferit Antoniei această tabără. Antonia s-a bucurat și nu a interesat-o căldura din Grecia în luna iulie. Ea era friguroasă și îi plăcea mult căldura. Avea însă o singură problemă: nu avea pașaport și dura două săptămâni să îl obțină. Apoi avea nevoie de viză de la ambasadă pentru a putea ieși din țară.

Antonia a vorbit cu un prieten a cărui soră lucra chiar la Serviciul Pașapoarte. Prietenul a vorbit cu sora lui care a așteptat-o pe Antonia. Aceasta a mers pregătită la Pașapoarte, a depus toate actele necesare, a completat cererea. Doamna care urma să o ajute, a venit cu cererea pe fusese trecută data la care pașaportul urma să fie gata: 14 iulie. Programarea interviului pentru obținerea vizei la Ambasada Greciei era pe 12 iulie. Pașaportul devenea inutil pentru acea excursie, pentru că Antonia ar fi ratat interviul la ambasadă. Degeaba a explicat la pașapoarte că are nevoie de el cu două zile mai devreme. Răspunsul pe care l-a primit a venit scurt: “Pașaportul va fi gata pe 12 iulie. Nu se mai poate face nimic!”

Antonia a luat dosarul. Era tristă și dezamagită. Se gândea la absurdul situației și la faptul că avea toate șansele să piardă călătoria în Grecia, că bucuria pentru această tabără a fost atât de scurtă. Nu a ieșit din clădire, ci a mai stat pe niște culoare, așteptând.. nici ea nu știa ce. De nicăieri, a venit la ea un bărbat care a întrebat-o ce problemă are. I-a spus ce pățise cu data emiterii pașaportului, riscul pierderii călătoriei în Grecia și când avea nevoie de pașaport. cumentele în vederea obținerii pașaportului. Bărbatul a luat dosarul Antoniei, s-a dus cu el într-un birou și doar în câteva minute i l-a înnapoiat Antoniei cu o nouă dată a eliberării pașaportului: 10 iulie. Cu două zile înainte de interviul la ambasadă, nu cu două zile după!  Cât timp s-a uitat Antonia la noua dată de pe cerere, bărbatul a dispărut așa cum apăruse. Nici nu a apucat să-i mulțumească pentru gestul atât de neașteptat.  Și-a dat seama că nu a reținut chipul acelui bărbat și că dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut.  Antonia nu i-a reținut chipul și nu și l-a mai amintit de atunci. Nu a știut niciodată cine a fost acel bărbat necunoscut care a ajutat-o, iar femeia la care se dusese pregătită, a refuzat să o ajute.

Antonia a primit viza pentru Grecia. Înainte de plecare, șeful ei i-a dat cincizeci de dolari bani de buzunar, pentru diferite ieșiri seara la terase sau pentru suveniruri. La finalul lunii iulie Antonia a ajuns în Grecia. Era prima ei călătorie în străinătate.

Într-adevăr, era foarte cald. În timpul zilei nu puteai merge desculț pe plaja din Nei Pori. Dar la tinerețe, acestea sunt doar detalii fără prea mare importanță.

Și în această tabără s-au organizat câteva excursii: la Atena, la Meteora, în Corint, la Salonic.

În Corint, Antonia a văzut la o vânzătoare ambulantă, mănunchiuri mici de spice de grâu împletite. Era Grâul Demetrei, iar vânzătoarea îi spusese că aduce prosperitate în casa celui care-l are. Antoniei i-ar fi plăcut să-l aibă. Costa cinci dolari, dar ea nu mai avea bani de cheltuială. A rămas cu gândul la Grâul Demetrei mult timp după ce s-a întors în România. Și-a spus că dacă ar fi știut de existența lui din vreme, ar fi putut salva ceva bani din altă parte și să și-l cumpere, totuși. Până la urmă s-a consolat, știind că poate trăi și fără el.

Din când în când, își aducea aminte de Grâul Demetrei. Nu era superstițioasă, dar începuse să se întrebe dacă nu din cauză că nu îl avea în casă ducea în continuare lipsă de bani. De aceea, își făcuse obiceiul ca în fiecare vară, să culeagă spice de grâu, să le împletească și să le atârne prin casă. Nu erau însă ca cele din Corint, pe care și le amintea împletite într-un fel special. Prin urmare, lipsa de prosperitate din casa ei a continuat. La fel și ea, a continuat să culeagă și să împletească spice de grâu an de an, diferit de fiecare dată. Devenise expertă în împletirea spicelor duble, triple, în formă tronconică, circulară... totuși, ce făcea ea, diferea de Grâul Demetrei văzut în Corint.  

Au trecut mai bine de zece ani de la excursia în Corint. De un Crăciun, a invitat la ea acasă mai mulți prieteni. Le-a propus ca în acel an să-și ofere cadourile într-un mod inedit: fiecare participant la petrecere să cumpere un cadou care urma să aibă un număr. Acel număr era scris pe un bilețel, iar bilețelul pus într-un bol, urmând ca fiecare dintre invitații la petrecere să tragă un bilețel. Cadourile vor fi astfel oferite la întâmplare, fără să fie gândite pentru cineva anume.

Antonia a tras bilețelul cu cifra 3. Pachetul ei era mic și foarte ușor. L-a deschis, iar înăuntru a găsit Grâul Demetrei.