Ploaie în luna lui Marte

 

            

Delia a venit în București la vârsta de paisprezece ani, când a intrat la liceu. S-a născut în satul Tetoiu din nordul Olteniei, într-o familie cu cinci copii, ea fiind cea mai mică dintre fete. Viața la țară era aspră. Părinții erau convinși cu greu să-și lase copiii să meargă la școală. Pentru ei, învățătura nu era o prioritate. Viața copiilor avea să urmeze tiparul vieții părinților: căsătoria la cel târziu douăzeci de ani, plecarea în familia băiatului în cazul fetelor, trei sau patru copii, muncă acasă, în curte, la câmp.

În familia Deliei, violența domestică era zilnică: copiii asistau la bătăile pe care le primea mama lor de la tatăl lor. Țipetele se auzeau zilnic în casă, atunci când tatăl se întorcea târziu de la cârciuma din centrul satului, de la diferite întâlniri și i se părea că ceva din casă nu era așa cum și-ar fi dorit el. Atunci începeau scandalurile care puteau ține ore bune. Pe el nu-l intersa că este târziu, că este ora culcării pentru copii. El simțea doar nevoia să împartă pumni și palme. De la soția lui și mama copiilor lui, trecea apoi la copii, care adormeau aproape în fiecare seară plângând și cu trupul chinuit de dureri.

Delia era o fată inteligentă, prima din clasă la învățătură, chiar dacă nu putea dedica studiului atât de mult timp cât și-ar fi dorit. Era și foarte frumoasă: părul negru și lung până în talie, ochii negri, tenul măsliniu, suplă și înaltă.

Îi plăcea să citească, să scrie, era bună la matematică, la istorie, la geografie. Viața în familia ei i se părea un adevărat chin și voia cu disperare să scape de acolo. Știa că există și altfel de viață, știa că există și oameni care trăiesc în armonie, care se iubesc, care se respectă. Așa își dorea să trăiască și ea. Pentru astfel de viață, trebuia să plece definitiv din sat, iar singura scăpare era intrarea la un liceu dintr-un oraș mare. De ce nu la București? Era un vis, căci Bucureștiul era foarte departe de satul ei. Dar, de multe ori visele devin realitate.

Diriginta ei era profesoară de limba română. A remarcat inteligența Deliei și a văzut dragostea acesteia pentru studio. A mers deci la părinții Deliei, să îi sfătuiască să o lase pe copilă să meargă la un liceu în capitală. Sigur că părinții nu au fost de acord initial, pentru că plecarea Deliei de acasă ar fi însemnat în primul rând o persoană în minus la muncile pe care familia le avea de făcut, nu o gură în minus la masă. Dar la insistențele dirigintei, părinții Deliei au devenit aproape indiferenți. Delia s-a pregătit la limba română cu diriginta ei. La matematică era foarte atentă la ore, iar acasă lucra în plus cât de mult putea. La finalul anului școlar, înainte de examene, Delia se simțea pregătită pentru intrarea la liceu.

Cu Delia, au mai plecat la București pentru examen, încă trei colegi de clasă, pe care diriginta lor i-a pregătit, considerându-i buni și gândindu-se că ar fi păcat să se piardă la muncile câmpului, când ar fi putut face mai mult decât atât.

Pentru că o vedea pe mama ei suferind și de multe ori îi pansase rănile pricinuite de bătăi, Delia a ales să meargă la Liceul Sanitar din București. În ea exista dorința de a face bine oamenilor, de a-i vindeca, de a-i îngriji. A intrat la liceu cu notă foarte bună, atunci când concurența era foarte mare. S-a întors în satul natal și și-a petrecut acolo vacanța de vară. În tot acest timp, părinții au încercat să se obișnuiască cu gândul că fata lor cea mică va pleca de acasă. Își doreau să treacă repede cei patru ani și să o vadă întoarsă în satul natal. Să lucreze eventual la dispensarul din comună, dacă tot avea să devină asistentă medicală.

Delia însă nu mai dorea să se întoarcă. Știa că odată plecată din sat, va reveni doar în vizită, dar niciodată pentru a mai locui acolo.

Neavând pe nimeni în București, a stat la cămin în perioada liceului. Acolo a legat prietenii pe viață. Cu colegele și prietenele ei cu care a împărțit camera din cămin se întâlnea în continuare, la mai bine de douăzeci de ani de la abosolvirea liceului.

La absolvirea liceului a obținut diploma de asistentă medicală. În acea vară a aflat că este un post liber de asistentă medicală la cabinetul medical al Institutului Național de Educație Fizică. S-a angajat acolo și și-a găsit o locuință la căminul de nefamiliști din Grozăvești. Nu era cea mai bună variantă, dar în acel moment nu își permitea altceva. La INEF a început să fie atrasă de partea de kinetoterapie, de masaj. A învățat și a dat examen de admintere la INEF - Secția Kinetoterapie. Au urmat patru ani de facultate, pe care i-a făcut în paralel cu serviciul de asistentă medicală. Dar anii au trecut repede. Delia se specializase pe recuperarea pacienților după operațiile survenite în urma unor afecțiuni. Cel mai mult însă, îi plăcea să facă masaj de recuperare, apoi de relaxare, anticeluluitic, drenaj limfatic.

Într-o după amiază, pe când mergea pe jos de la IEFS spre căminul în care locuia, a fost întrecută de un tânăr care alerga. Nu l-a băgat prea mult în seamă, dar a remarcat că era în formă. Nu și-a dat seama cum, dar când era la vreo sută de metri de ea, l-a văzut cum cade. O căzătură dură, pentru că bărbatul nu s-a putut ridica. A alergat repede la el. A evaluat rapid situația și și-a dat seama că este vorba despre o luxație. Erau foarte aproape de căminul în care ea locuia, așa că au mers amândoi la ea. I-a pus comprese cu gheață, apoi a chemat salvarea, pentru că rana era gravă.

Pe tânăr îl chema Dorin, avea douăzeci și șapte de ani și era din București. Nu era căsătorit, nu avea copii. Era șef de depozit la Halele Obor, fiind foarte apreciat pentru corectitudine și moralitate. Locuia singur într-un apartament cu două camera, vizavi de Parcul Național.

Delia i-a atras atenția prin blândețe, grijă, atenție, frumusețe, delicatețe.

La o lună și jumătate de la accident, când Dorin și-a revenit, a sunat-o pe Delia să o invite la o terasă din centrul orașului. Voia să-i mulțumească astfel pentru ajutorul pe care i l-a oferit imediat după accidentul absurd pe care l-a avut. Delia a acceptat invitația. Timpul pe care l-au avut împreună a fost foarte bun, au vorbi, au râs mult și și-au spus că se vor mai vedea. Ceea ce au și făcut. Relația dintre ei a evoluat rapid. Într-o lună de la întâlnirea la terasă, Delia s-a mutat la Dorin. Peste o altă lună s-au căsătorit. La patru luni de la căsătorie, Delia a avut primul șoc: Dorin i-a tras o palmă peste față, pentru că lăsase buretele de spălat vase în chiuvetă, după ce a spălat vasele. Peste două zile, a mai primit o palmă pentru că nu spălase cu mopul prin casă. Peste o săptămână, două palme pentru că nu gătise nimic în acea zi. Bătăile au continuat și au fost din ce în ce mai violente. Ajunsese aproape să se teamă să mai spună ceva, pentru că se aștepta să primească o palmă sau un pumn în față. Viața pe care și-o dorise, la care visase, pentru care se pregătise mulți ani, era din ce în ce mai departe. Avea zile în care mergea fără țintă prin oraș, încercând să-și limpezească mintea. Atunci se gândea cum să scape din căsnicia care o distrugea ușor și sigur. Știa că dacă întârzie acasă, dacă nu este curat în casă, dacă masa nu este pregătită, va lua bătaie. Dar deja nu-i mai păsa. Avea nevoie de acel timp cu ea, doar pentru ea.

Avea doar douăzeci și șase de ani, dar i se părea că este foarte bătrână, obosită, prinsă într-o capcană din care nu găsea încă scăparea.

Într-o după-amiază de aprilie, obosită mai mult psihic decât fizic, a intrat într-un restaurant de pe Calea Victoriei. Și-a comandat un pahar cu vin. Simțea nevoia de vin, nu de cafea, nu de suc, nu de apă. Era adâncită în gânduri, neatentă la oamenii din jurul ei, fără să observe dacă mai este altcineva în restaurant. Abia când un bărbat de vreo șaizeci de ani s-a așezat la masa ei, a tresărit scurt și a revenit la realitate. Bărbatul din fața ei o privea fix, cu fața transfigurată. A scos o fotografie din portofel și i-a întins-o Deliei care a avut un șoc: în fotografie era ea! Cum să fie însă o fotografie a ei, la acest bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată până atunci? Dar când făcuse ea această fotografie la munte, în echipament de alpinist? Nu mai fusese la munte de vreo cinci ani…

Bărbatul a început să vorbească.

- Sunt Damian Istrate. Fata din fotografie este fata mea Diana, atunci când avea douăzeci și patru de ani. Era îndrăgostită de munte și de alpinism. A avut un accident mortal pe munte acum doi ani. De atunci mă întreb continuu de ce s-a întâmplat așa. De atunci nu a trecut o singură zi fără să mă gândesc la ea, la planurile pe care și le-a făcut, la planurile pe care le-am făcut împreună. Diana avea tot ce și-ar putea dori o fată de vârsta ei. Era frumoasă, plină de viață, de umor. Îi plăceau muntele și copiii. Ar fi trebuit să se căsătorească în anul cu accidentul, dar nu a mai apucat. Când te-am văzut intrând în restaurant, am avut senzația că am văzut-o pe ea!

- Da… a bâiguit Delia. Eu am avut senzația că mă uit în oglindă...

L-a invitat pe tatăl Dianei la masa ei și au vorbit cam o oră. Ar fi stat mai mult, dar era deja foarte târziu și știa că va avea o seară dificilă atunci când va ajunge acasă. Dar nu mai conta… evenimentul pe care tocmai îl trăise o bulversase, dar îi și dăduse o stare de spirit bună.

Pentru că-i amintea mult de fata lui, Damian i-a propus Deliei să vină săptămânal la el acasă. Să vorbească, să mănânce, să bea vin și cafea. Bărbatul i s-a părut inofensiv Deliei, care a înțeles suferința lui pentru pierderea propriului copil, așa că a fost de acord cu propunerea.

De atunci, Delia a avut o latură ascunsă a vieții ei, pentru că nu a putut să-i spună nimic lui Dorin. El nu era doar violent, ci și foarte gelos. Nu ar fi înțeles de ce Delia ar merge la un bărbat acasă, indiferent de motive, circumstanțe, de faptul că bărbatul acela i-ar fi putut fi tata Deliei.

Aleseseră împreună ziua de miercuri, pentru că atunci Dorin lucra până târziu, iar Delia era sigură că așa ajunge acasă înaintea lui.

Damian avea o casă pe strada Parfumului, chiar vizavi de Biserica Ceauș Radu. Părinții lui construiseră o casă și un bloc în aceeași curte. Poarta era comună, curtea la fel. Casa era pentru familia lui Damian, iar blocul cu prăvălie la parter, avea opt apartamente care puteau fi închiriate sau vândute. După venirea comunismului, familia lui Damian a pierdut casa și blocul, și a ajuns să trăiască cu chirie la ICRAL în jumătate din casă. În cealaltă jumătate din casă au fost aduși chiriași de prin Moldova, ce veniseră cu toate obiceiurile lor. În apartamentele din bloc ajunseseră să locuiască mai multe familii, toate chiriașe la ICRAL. După 1990, Damian a reușit să recupereze proprietățile familiei în urma unor procese lungi și foarte costisitoare. El locuia singur în casa familiei lui. Nu doar fata lui murise ci și soția lui, la foarte scurt timp după moartea fetei. Jumătate din apartamentele din bloc fuseseră vândute, jumătate închiriate. Doar la mansardă mai era o garsonieră dublă, care, la data construirii blocului, era locuința celor doi servitori care lucrau pentru familia lui Damian. Acum garsoniera era liberă, nelocuită, însă amenajată minimalist, cu foarte bun gust.

După două ore cu Damian, Delia pleca spre casă total refăcută psihic. Ce primea acasă însă, avea urmări din ce în ce mai mari asupra fizicului și psihicului ei. Într-o marți seara, din senin, Delia a primit un pumn în ochi de la Dorin. Lovitura a proiectat-o în perete, lovindu-se la spate. Bătăile au continuat vreo zece minute, după care a urmat o noapte agitată, în care cu greu îl mai suporta pe soțul ei în același pat cu ea.

A doua zi s-a întâlnit cu Damian. Ochiul Deliei era vânăt, iar fardurile pe care și le aplicase pe față, pe ochi, nu au putut ascunde urmele loviturilor. Abia atunci a aflat Damian prin ce trecea Delia acasă, ce primea aproape zilnic de la soțul ei. I-a spus că nu o mai lasă să plece acasă. Că din acel moment el răspunde pentru ea și viața ei. În ziua următoare vor merge la notar să-i facă acte pentru garsoniera dublă de la mansardă, cea care parcă o aștepta pe Delia. La început, Delia a protestat, a refuzat, a plâns, gândindu-se că nu poate lipsi de acasă, că nu poate scăpa din căsnicie, chiar dacă numai la asta se gândea. Damian nici nu a vrut să audă și nu a fost impresionat de protestele ei. Considera că viața ei este în pericol alături de monstrul care-i era soț. Era exclus ca ea să mai meargă acasă la el.

I-a cerut numărul de telefon al lui Dorin și l-a sunat, spunându-i să nu o mai aștepte pe Delia, pentru că aceasta nu se va mai întoarce la el. Dorin a întrebat cine este la telefon, apoi a început să țipe, să injure, să implore, a întrebat unde este soția lui. Nu a avut niciun success la Damian.

A doua zi, Delia a devenit proprietara garsonierei de la mansarda blocului din strada Parfumului. Damian i-a găsit o avocată care să o reprezinte în procesul de divorț. Cu toate protestele lui Dorin, cu tot ce a încercat să facă pentru a-și recupera soția, divorțul s-a pronunțat în câteva luni. Nu aveau copii, nu aveau nimic de împărțit. Doar Dorin rămânea fără sacul de box pe care și-l luase la nuntă.

Delia a început să-și revină. A avut nevoie de un an pentru a-și recăpăta forma de altădată, pentru a se reapuca de lucru, pentru a avea grijă cu adevărat de ea.

Vizitele la Damian au continuat cu același ritm: două ore în fiecare miercuri, pentru că ambii aveau propriile vieți, prieteni și preocupări.

Se simțea eliberată de suferințele și umilințele pe care le trăise în scurta ei căsnicie de mai puțin de un an. Muncea mult la Secția de Kinetoterapie a unui Centru de Recuperare. În plus, începuse să meargă la domiciliul clientelor care o solicitau pentru masaje de relaxare sau anticelulitice. Se gândea să-și închirieze un spațiu aproape de noua ei casă sau să-l amenajeze într-una dintre camerele garsonierei ei duble, unde să le primească pe clientele ei. Pierdea mult timp pe drum, alergând de la o clientă la cealaltă, după ce termina programul de lucru.

Delia a început să meargă la vernisaje, la concrete, la teatru, la film. Aproape la fiecare eveniment, era în public un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, șaten, cu ochii inteligenți, nu foarte înalt, dar bine proporționat. Au început să se salute, iar la vreo două luni de când s-au văzut prima data, au și vorbit. Tudor era profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, scria cărți, coordona doctorate, iar de curând fusese numit ambasador cultural al României la Atena. 

Atracția dintre ei a fost foarte mare de la început. În foarte scurt timp au devenit amanți.

Tudor o vizita de două ori pe săptămână, marțea și sâmbăta. Aducea de fiecare dată un platou cu prăjituri cu ciocolată și o sticlă cu vin Sauvignon Blanc sec. Le plăcea amândurora parfumul floral al acestui vin. Delia făcea cafea la ibric, așa cum se obișnuise să-și facă în perioada facultății, când locuise în cămin. Micul ei spațiu se umplea de parfumul cafelei proaspăt măcinate. Întâlnirile lor durau cam trei – patru ore, timp în care ascultau muzică, citeau, mâncau prăjituri, beau cafea și vin. Se iubeau de fiecare dată cu mare pasiune, bucurându-se de plăcerea pe care și-o provocau. Potrivirea dintre ei era dincolo de cuvinte. Făceau aceleași gesturi, aveau aceleași gânduri. Își povesteau despre proiectele lor. Tudor a încurajat-o pe Delia să-și amenajeze camera pentru masaj, unde să-și primească clientele și să-și ușureze astfel viața. Ceea ce ea a și făcut în următoarea lună. Camera era minimalistă, cu un pat pentru masaj, o comodă în care ținea uleiurile, cremele și prosoapele. Avea mereu lumânări parfumate pentru completarea atmosferei spațiului cu o plăcută senzație olfactivă.

Delia avea încă din copilărie dorința de a afla, de a cunoaște. La liceu făcuse doar un an de filosofie și îi plăcuse foarte mult. Însă specializarea ei nu avea legătură cu filosofia, așa că nu a mai citit nimic despre filosofi și idei filosofice. Acum însă, abia aștepta lecțiile de filosofie de la Tudor. Cunoștințele și talentul lui de povestitor o duceau prin filosofia și înțelepciunea lumii, din antichitate până în prezent.

Observase un eveniment straniu, însă nu chiar de la început. De câte ori venea Tudor la ea, ploua. Ploua infernal, iar noi ne iubeam prin mansarde devenise laitmotivul întâlnirilor lor. Ascultau nu doar melodia cântată de Nicu Alifantis, ci și picăturile ploii căzând în fereastra din acoperișul garsonierei ei de la mansardă. Și-au dat seama ce se întâmplă exact, cam la o lună de la prima lor întâlnire. Straniu era că atunci când coborau în stradă după întâlnire, vedeau că plouase doar deasupra clădirii în care se întâlneau ei. Cum ieșeau din bloc era uscat. Părea că la fiecare întâlnire a lor, deasupra mansardei se așeza un nor care plângea.

S-a scurs un an plin de pasiune, de iubire, de armonie, de liniște, de muzică bună, de lectură și discuții interesante. Fiecare umplea în celălalt un gol rămas din trecut. Se bucurau de fiecare moment, de fiecare întâlnire.

După acest prim an, Delia l-a simțit pe Tudor distant la una dintre întâlniri. Nu i-a spus nimic, dar nu a putut să nu observe. Apoi, el i-a spus că nu mai poate veni la ea decât o dată pe săptămână, pentru că este prins într-un proiect în care are nevoie de mult timp. Apoi nu au mai mers împreună la vernisaje sau spectacole. Până când s-a nimerit să se întâlnească întâmplător la teatru, iar el era însoțit de o domnișoară înaltă, suplă, frumoasă, șatenă cu ochii verzi, mari. A recunoscut-o imediat: fusese una dintre primele Miss România la începutul anilor 1990, iar de câțiva ani era balerină la Opera Națională din București. Tudor a văzut-o pe Delia și doar a făcut o mișcare ușor perceptibilă din ochi. Delia a simțit că cineva îi bagă un pumnal în inimă. Nu a mai putut urmări piesa de teatru, pentru că gândul îi era doar la Tudor și la partenera lui.

S-au mai întâlnit de câteva ori, însă nimic din ce trăiseră până atunci nu mai era. Tudor îi tot spunea că ea, Delia, este iubirea lui, că este autenticul din viața lui. Ploua în continuare, de fiecare dată când se vedeau, doar deasupra clădirii și mansardei în care trăgeau de întâlnirile care-și pierduseră farmecul.

Spre finalul anului a citit în presă că Tudor s-a căsătorit cu balerina de la operă. A fost o nouă suferință, un alt cuțit înfipt în inima ei. Asculta singură Ploaie în luna lui marte… doar că ploaia nu mai cădea pe fereastra mansardei. Auzea că plouă, doar că nu și deasupra mansardei ei. Și-a dat seama după ceva vreme că se întâmpla iar ceva straniu. Ploua în jurul clădirii în care locuia, dar nu și deasupra mansardei ei. Cerul era înnorat și ploua tare, însă deasupra ei era senin… Norii nu mai plângeau deasupra ei, ci doar sufletul ei. Lacrimile curgeau sub fereastră, nu pe fereastră.

Doar întâlnirile săptămânale cu Damian - stâlpul ei în ultimii ani, aduceau un strop de liniște și fericire în viața ei. El se considera deja tatăl ei. Își făcuse testamentul și îi lăsa Deliei toată averea lui. Nu voia însă să-i spună, urmând ca ea să afle abia după moartea lui.

Când nu se vedea cu Damian, plângea în camera ei de la mansardă cu gândul la Tudor, la planurile lor, la promisiunile pe care și le făcuseră.

Căsătoria nu l-a făcut pe Tudor să nu o mai caute pe Delia. Ar fi vrut să vină iar la ea, să se iubească, să mai vorbească, să mai facă planuri comune. I-a spus Deliei că avea nevoie de acea căsătorie cu balerina, că îl ajuta din punct de vedere social, dar că de iubit o iubește doar pe ea. Delia a rezistat insistențelor și propunerilor lui, chiar dacă îl dorea foarte mult și l-a refuzat de fiecare dată, amintindu-i că este căsătorit. Suferea, plângea și rezista întâlnirilor cu el. Citea din când în când despre balerina de la operă, care fusese fotografiată cu diferiți bărbați. Într-un mesaj, Tudor a anunțat-o pe Delia că va divorța, că nu mai poate sta în căsătoria care îl strângea ca un corset. L-a rugat să îl primească iar la ea, promițându-i că va divorța cât de curând, că era doar o problemă de timp, doar o simplă formalitate, pentru că nu avea de împărțit nimic cu soția lui. Nu aveau copii, nu aveau bunuri comune dobândite în timpul căsătoriei. Delia l-a refuzat iar, spunându-i să o caute atunci când va fi liber sau deloc.

Într-o după amiază de mai, pe când era singură acasă în fotoliul ei, ascultând Ploaie în luna lui marte și visând la Tudor, a primit un mesaj de la el. Era o poză a certificatului lui de divorț. Inima a început să-i bată cu putere. Imediat a sunat cineva la ușă. A deschis, iar în fața ei era Tudor cu o sticlă cu vin Sauvignon Blanc și un carton cu prăjituri din ciocolată. În casă se auzea în continuare Ploaie în luna lui marte. Dintr-o dată a început să plouă torențial pe fereastra din acoperișul garsonierei Deliei. Ploua infernal, iar noi ne iubeam prin mansarde…