Jurnalul

Ana se pensionase de doi ani, imediat ce împlinise vârsta legală de pensionare. Fusese toată viața profesoară de franceză. Mai întâi la un liceu din Ploiești, unde primise repartiția după obținerea diplomei de licență, apoi la Liceul “Ion Creangă“ din București. Liceul era la doar câteva minute de mers pe jos de locuința ei, un apartament de două camera, aflat într-un bloc de pe Calea Moșilor, în imediata vecinătate a Bisericii Olari. Cumpărase apartamentul după al doilea divorț, de la o familie care pleca definitiv în străinătate și voia să-l vândă cât mai repede, cu tot ce era în el.

Avusese trei căsătorii zbuciumate, pline de abuzuri fizice și psihice, terminate cu divorțuri epuizante. Pierduse de fiecare dată tot, pentru că nu luptase pentru nimic din ce adunase în căsătorii. Își dorea doar să scape mai repede și să își revină.

După ce s-a pensionat, s-a hotărât să-și dedice timpul doar ei și să experimenteze plăcerea sub toate formele ei. A început să frecventeze toate vernisajele, expozițiile, festivalurile de muzică și film. Era nelipsită de la teatru, operă și ateneu. Începuse să meargă zilnic la bazinul de înot aflat nu prea departe de blocul în care locuia. Mânca de trei ori pe săptămână la restaurant, se întâlnea cu prietene vechi din copilărie, adolescență, foste colege de liceu sau de facultate. Organiza petreceri la ea acasă. Îi plăcea mult să gătească, să se pregătească pentru astfel de întâlniri, care ajunseseră să fie săptămânale.

Toată această bulimie culturală, toate întâlnirile cu prietenele ei vechi îi făceau mare plăcere. Dar totuși, ceva lipsea. Deși eșuase de fiecare dată în toate relațiile pe care le avusese cu un bărbat, nu renunțase definitiv la ideea de a mai avea un bărbat în viața ei. Unul cu care să împartă momentele frumoase pe care reușea să și le creeze, dar care erau incomplete, atunci când le trăia singură.

Seara, când era singură în fața unui pahar cu vin roșu sec, scria în jurnalul pe care îl ținea deja de mulți ani. Era modalitatea ei de autocunoaștere. Acolo era sinceră în totalitate. Prin cuvintele așternute în acele pagini, plonja adânc în sufletul și în mintea ei. Nu avea granite sau limite. În plus, știa foarte bine că hârtia suportă orice. Îi plăcea să scrie de mână. Era legătura ei cu anii copilăriei, ai adolescenței, ai studenției și apoi cu cei în care a fost profesoară. Mulți ani în care a scris doar de mână. Folosea numai creionul și stiloul și detesta pixurile. Avea mereu la ea un caiet și un penar cu stilou, creioane, ascuțitoare și gumă de șters. Oricând avea vreo idee sau vreun gând, îl putea scrie în caiet.

Seara, în fața caietului, dădea frâu liber sentimentelor ei. De multe ori plângea, dorindu-și să aibă chiar atunci, un bărbat alături, să nu mai bea singură înainte de culcare. Își imagina că și-ar povesti amândoi ce-au făcut peste zi, atunci când pe parcursul zilei, fiecare avea programul lui. Își imagina că vor comenta filmele pe care le-ar fi văzut împreună, cărțile pe care le-ar fi citit. Ar fi dezbătut subiecte care i-ar fi preocupat pe amândoi.

Zilele treceau, singurătatea ei era din ce în ce mai dureroasă, iar numărul caietelor în care aduna cuvinte sfâșietoare, care îi rupeau sufletul în două, creștea din ce în ce mai mult.

Într-o astfel de stare era când, uitându-se pe Facebook într-o seară, a văzut că a primit un mesaj de la un bărbat, Vlad Munteanu. Vlad… și-a adus aminte imediat! Fusese iubitul ei când avea vârsta de treisprezece ani. Prima ei iubire! Cum l-ar fi putut uita? Nu îl mai întâlnise de la absolvirea clasei a VIII-a, când fiecare dintre ei s-a înscris la alt liceu, apoi la altă facultate. Nu mai știa nimic de el… de aproape cincizeci de ani. Și uite cum, dintr-o dată, când simțea cel mai acut lipsa unui bărbat în viața ei, acesta a apărut! Nu orice bărbat, ci unul din copilăria ei. Un bărbat cu care nu făcuse decât ce făceau copiii și preadolescenții: citeau împreună, compuneau poezii, se țineau de mână, se plimbau prin parcuri, se dădeau cu rolele sau cu bicicletele…

Inima a început să-i bată cu putere, mâinile să-i tremure. Era emoționată ca atunci când ea și Vlad și-au atins mâinile pentru prima dată, într-una din plimbările lor.

Vlad i-a scris că a visat-o cu o noapte în urmă și tot gândindu-se la ea după ce s-a trezit din somn, a decis să o caute pe Facebook. A găsit-o repede și a recunoscut-o imediat, pentru că își păstrase trăsăturile feței, părul negru și des, ochii mari și foarte ageri.

Înainte de a-i răspunde lui Vlad, s-a uitat puțin pe profilul lui pe Facebook. Ultimele lui poze erau de cu un an în urmă. Era înalt, încă suplu, cu părul ușor încărunțit, care îi sporea farmecul de bărbat sigur pe el.

Vlad părea că arată foarte bine, iar faptul că-și amintise de ea, chiar dacă în urma unui vis, o făcea să se simtă bine. Poate că în curând nu va mai bea singură seara, nu va mai dormi singură în pat.

Și-a turnat vin într-un pahar și a mai citit încă o dată mesajul de la Vlad. A băut puțin vin, apoi i-a răspuns. Vlad era conectat pe Messenger, așa că Ana a primit imediat răspunsul lui. Au vorbit multe ore, până când s-a făcut ora trei noaptea. Erau amândoi pensionari, deci, nu aveau obligații a doua zi. Puteau dormi până la prânz dacă voiau.

Au făcut schimb de numere de telefon, iar la prânz, după ce s-au trezit, au continuat la telefon discuția pe care o terminaseră cu doar câteva ore în urmă. Vlad avea voce frumoasă, iar asta i-a încălzit Anei sufletul. Îi plăcea să o audă… și-a dat seama că ar fi vrut să o audă cât mai des și cât mai aproape de ea. Avea senzația că cei cincizeci de ani de când nu se mai văzuseră și nu mai vorbiseră, trecuseră într-o clipă.

De la apelurile telefonice, au trecut la apelurile video. De câte ori vorbeau, Vlad era mereu așezat pe scaun. Îl vedea tot timpul la birou, în fața laptop-ului. Avea de fiecare dată un pahar cu vin roșu, alături, exact ca ea.

Într-una din zile, Vlad îi spusese că își vânduse apartamentul cu două camera din Delea Veche și cu banii obținuți din vânzarea lui, și-a cumpărat o casă cu teren în Adunații Copăceni. A invitat-o la el, desigur. I-ar fi plăcut să petreacă împreună câteva zile acolo.

Anei i-a surâs ideea. Avea deja programul stabilit pentru toată săptămâna aceea și nu-l putea modifica deloc. Îi plăcea să își respecte promisiunile și angajamentele. Ce spunea, devenea lege pentru ea. Dar i-a promis lui Vlad că-i va oferi toată săptămâna viitoare. Va veni la el pentru o săptămână, să vadă cum se simt iar împreună. Vizita aceasta prelungită devenea un test pentru ei, pentru posibila lor relație.

În zilele rămase până la întâlnirea lor, și-au făcut planuri, și-au povestit ce au făcut în cei cincizeci de ani. Desigur că nu și-au putut spune totul, dar aveau tot timpul din lume.

Vlad absolvise Facultatea de Construcții și lucrase în domeniul construțiilor. După 1990 și-a înființat propria firmă de construcții, cu care a avut mare succes. A construit case și blocuri, pe care le-a vândut foarte bine, obținând profituri care l-au făcut milionar în dolari, în doar câțiva ani. A cheltuit mare parte din bani cu femei, la jocuri de noroc și pe băutură. Cu treizeci de ani în urmă, se căsătorise cu o dansatoare foarte frumoasă, de care se simțise iremediabil atras. Nu putea scăpa de obsesia pentru ea, așa că, s-au căsătorit. În mai puțin de un an au avut un copil. Imediat, dansatoarea a cerut divorțul, șocându-l pe Vlad, pentru că nu vedea nicio problemă în căsnicia lor. I se părea că le merge perfect. Cât timp au fost căsătoriți, Diana – așa o chema pe dansatoare, îl convinsese pe Vlad să-și treacă proprietățile și pe numele ei, iar după nașterea copilului, să treacă măcar un apartament pe numele lui. Ceea ce Vlad, iubindu-și mult soția și copilul, a făcut imediat și necondiționat.

Divorțul l-a costat mulți bani și multe dintre proprietăți. Sigur că a suferit, nu doar pentru pierderea soției și copilului, dar și pentru că avea simțul proprietății foarte dezvoltat. În plus, nu erau bunuri la care contribuiseră amândoi, ci erau făcute doar de el. Divorțat de aproape treizeci de ani, avea încă sechele. Nu-și văzuse băiatul de când acesta era bebeluș, pentru că mama lui rupsese orice legătură dintre tată și fiul lui. Anii lungi de procese nu i-au adus niciun câștig de cauză, pentru că Diana își angajase o avocată feministă, care obținuse pentru Diana tot ceea ce aceasta își dorise, chiar dacă în mod normal nu i se cuvenea. Era marea lui suferință.

Ana l-a compătimit, i-a spus că da, viața este nedreaptă de multe ori, dar să aibă încredere. Ar putea să facă el primul pas spre băiatul lui, ajuns acum la vârsta maturității.

Își spuneau că abia așteaptă să se revadă față în față, nu doar la telefon sau prin video.

Ana avea senzația că timpul trece foarte greu… în timpul zilei își urma programul obișnuit: mergea la vernisaje, la întâlniri, la film, la teatru, la opera sau la ateneu. Nu își mai făcuse niciun plan pentru săptămâna următoare, nu mai cumpărase niciun bilet, nu spusese niciuneia dintre prietenele cu care mergea la toate aceste evenimente culturale, de ce nu le poate însoți în viitorul apropiat.

Duminică seara a scris puțin în jurnal, fericită și emoționată că a doua zi va avea întâlnirea cea mare. Avea pe masa, ca de fiecare data, o sticlă cu vin roșu sec. S-a gândit o secundă dacă să o desfacă, dar și-a dat seama că nu are chef de vin în acea seară. O să bea în următoarea zi, atunci când în sfârșit, după mulți ani, nu va mai fi singură. Mare i-a fost surpriza când, trezindu-se a doua zi dimineața, a văzut jurnalul ei pătat cu vin roșu. Nu doar o pată micuță, ci una întinsă pe toate paginile jurnalului. I se părea imposibil, pentru că sticla era nedesfăcută. Seara, când a scris în jurnal, acesta era curat. Așa l-a lăsat când s-a băgat în pat, înainte de culcare. Ce se întâmplase între timp?

Luni, a doua zi, Vlad a venit să o ia pe Ana de la ea de acasă, iar de acolo să meargă la el. A urcat în mașina lui emoționată. Cumpărase o sticlă cu vin roșu sec pentru prima lor seară și o cutie cu eclere cu ciocolată, de la cofetăria de lângă Ateneul Român. Își amintise cu două zile în urmă, că eclerele cu ciocolată erau preferatele lor în copilărie și mâncau în fiecare duminică, la cofetăria din cartierul lor. Ana a vorbit continuu, aproape doar ea, până când Vlad a parcat mașina în fața casei lui. Îl privise din când în când în timp ce ea vorbea iar el conducea mașina. Îi plăcea ce vedea. Abia aștepta să ajungă la el, să se îmbrățișeze, sărbătorind astfel, întâlnirea lor atât de neașteptată, care s-a ivit după cincizeci de ani.

Cu mulți ani în urmă, l-ar fi așteptat pe bărbatul din stânga ei să-i deschidă portiera. Acum însă, după mulți ani de singurătate și autonomie, nu mai avea astfel de pretenții.

A coborât din mașină. La câteva secunde după, a avut parte de cea mai mare surpriză a vieții ei! Vlad avea nevoie de scaun cu rotile pentru a se deplasa! Cât fusese la volan, Ana nu remarcase nimic. Vorbind continuu, nu observase că mașina lui era adaptată nevoilor unei persoane cu dizabilități. Vlad avea doar un picior întreg, iar la celălalt, o proteză. Încă un motiv în plus, ca ea să nu observe lipsa piciorului. Deși se putea descurca singur, așa cum făcea de câte ori pleca de acasă, Vlad a rugat-o pe Ana să-l ajute să ia scaunul cu rotile din portbagajul mașinii, să coboare, să intre în casă. Ana a făcut totul aproape mecanic, neputându-și reveni din șoc.

După ce au intrat în casă, Vlad și-a început adevărata poveste. A început cu scuze că nu i-a spus de la început și a lăsat-o să afle așa, dar se temea că ea îi va refuza invitația la el acasă și nu va mai veni. I-a spus că și atunci, în momentul în care povestea, se temea că ea va ieși pe ușă și va fugi la casa ei.

Ana l-a asigurat că nu va face așa. Nu este o femeie superficială, nu judecă pe nimeni după aparențe. În plus, se cunoșteau de prea mulți ani, iar anii care trecuseră fără să știe unul de celălalt, parcă nici n-ar fi fost.

Vlad i-a povestit cum a rămas fără picior. Prin primăvară anului trecut, s-a lovit în casă la călcâiul piciorului drept. Nu a băgat în seamă lovitura, doar că în următoarele zile, a simțit că-l doare din ce în ce mai tare. A mers la ortopedie, la un medic pe care-l cunoștea. A fost nevoie de operație, pentru că își fracturase câteva oase. În spital i s-a infectat piciorul, iar în două săptămâni i l-au tăiat de la genunghi în jos, pentru a mai putea salva ceva din el. Nici nu avusese timp să se obișnuiască cu ideea. I se părea neverosimil că de la o lovitură banală la călcâi, a rămas fără picior. S-a adaptat noii vieți destul de repede. Nu i-a fost ușor, dar a știut că nu are de ales. Atunci a aflat că are de fapt un singur prieten, pentru că dintre toți cei care-l frecventaseră când era valid și plin de bani, doar un prieten din copilărie și soția acestuia îl mai vizitau. Într-una dintre vizite, i-au spus că ei s-au mutat la Adunații Copăceni, într-un nou complex rezidențial, format doar din case tip. L-au convins și pe el să se mute acolo, să fie mai aproape de ei și să le fie și lor mai ușor să îl viziteze zilnic. Și-a vândut rapid apartamentul, iar cu banii obținuți și-a cumpărat casa în care locuia și în care a invitat-o pe Ana. La scurt timp de la mutare, s-a certat cu prietenul din copilărie, iar vizitele și ajutorul acestuia au încetat. A rămas singur în Adunații Copăceni, fără ajutor, fără prieteni sau familie.

Ana era prima persoană care intra în casa lui de mai bine de un an.

Au avut o săptămână foarte frumoasă, în care au vorbit mult, au râs, au băut vin, au mâncat. Erau amândoi gurmanzi, fără să fie grași. O săptămână plină de plăcere, așa cum Ana adora să aibă.

Într-un impuls, Ana l-a rugat pe Vlad să se dezbrace complet, să-și dea proteza jos și să i se dezvăluie în totalitate, exact așa cum este. I-a plăcut că Vlad nu a protestat deloc. Și-a scos hainele complet, apoi proteza, stand drept în fața ei. I s-a părut că arată o mare siguranță de sine, împăcarea cu situația lui, acceptarea lui așa cum este. Ana l-a privit și desi nu i s-a părut cea mai frumoasă imagine, și-a spus că poate trăi așa. Vlad era pentru ea mai mult decât un bărbat cu un singur picior.

Și-au făcut planuri să meargă împreună la mare. Era septembrie și era încă foarte cald. Peste o săptămână, Ana s-a văzut în oglinda liftului hotelului în care se cazaseră la Balcic. Împingea un cărucior cu rotile, în care se afla un bărbat în vârstă. A avut atunci o revelație, un mic gând care i-a spus că nu va putea să trăiască așa până la finalul vieții ei. Nu se putea proiecta pe termen lung, împingând un cărucior în care se află un bărbat infirm. S-a scuturat și și-a alungat rapid gândul, spunându-și iar că ea nu este superficială. Vlad este pentru ea mai mult decât un bărbat într-un scaun cu rotile.

După săptămâna în Adunații Copăceni, Ana a revenit la București și și-a reluat programul cultural. Vorbise cu Vlad să stea o săptămână la ea, în apartamentul din București și o săptămână la el, în casa lui din Adunații Copăceni.

Au planificat să petreacă împreună Crăciunul, apoi să aibă petrecerea de Anul Nou cu prietenele ei.

Vlad a făcut listele de cumpărături: liste lungi, cu tot felul de mâncăruri sau ingrediente pentru rețete tradiționale pentru noaptea de Anul Nou. Degeaba îi spunea Ana că nu este cazul, că prietenele ei nu mănâncă atât de mult. Vlad nu voia să asculte. Voia să le impresioneze pe femeile ce veneau pentru prima dată în casa lui. Vor avea la masa multe feluri de aperitive, friptură de patru feluri, sarmale, salată boeuf, piftie, cârnați, tobă, caltaboși, ciorbă, trei feluri de prăjituri, cozonac și tort. Gătitul și pregătirea mesei pentru Crăciun și pentru Anul Nou au revenit Anei. Vlad stătea în scaunul lui cu rotile, chiar lângă ea și superviza toată activitatea ei. Îi spunea că nu este bine ce face, o corecta, o critica. I-a cerut să vânture piftia și ciorba.. Ana nu avea habar ce înseamnă, dar Vlad i-a explicat și nu a lăsat-o până când nu a făcut corect această operație considerată de el, esențială în rezultatul final al celor două feluri de mâncare.

Ana era total bulversată… nu-l mai recunoștea deloc pe bărbatul cu care vorbise în ultimele trei-patru luni. Singurele discuții din cele două săptămâni erau despre meniuri, feluri de mâncare și modalități de preparare. Toate erau însoțite de criticile pe care Vlad i le făcea Anei la fiecare pas.

Ana dorea alt fel de petrecere.. una în care să predomine muzica și discuțiile bune, vinul și șampania. Să aibă pe masă niște salate, brânzeturi și un fel de prăjitură. Dar Vlad s-a dovedit a fi un tiran care voia să-și impună voința până la capăt, necedând vreun pic dorințelor Anei. Însă Ana era cea care muncea să împlinească voința lui Vlad.

Ana dormea într-unul din dormitoarele de la etaj. Nu se mai simțea confortabil să doarmă în același pat cu Vlad. Nu înțelegea cum de mai stă acolo. Dar totuși, nu avea forța să plece. Se gândea că poate totuși exagerează, poate că Vlad are emoții că se va întâlni cu prietenele ei.. Încerca să-i găsească tot felul de scuze.

A venit și ziua petrecerii. Prietenele ei au venit cu cadouri, cu prăjituri și vin, dornice să își revadă prietena, să râdă, să vorbească, să danseze.

Seara părea să fie frumoasă. Fetele și-au oferit cadourile, au complimentat meniul, muzica, au râs, au mâncat, au băut și au dansat.

Vlad îi tot cerea Anei să aducă alte feluri de mâncare, chiar atunci când ea era în mijlocul unei discuții. A făcut asta toată seara, fără să-i pese că ea era atunci atentă la altceva. În plus, masa era plină de mâncare și nu ar mai fi încăput pe ea nici măcar un pai. Pentru că nu a răspuns imediat dorinței lui, Vlad a scrâșnit printre dinți o înjurătură. S-a deplasat la frigider să aducă de acolo încă un platou. Ana a avut iar un șoc pe care Vlad i l-a produs. Însă, de data aceasta, șocul era total diferit și de netolerat.

Prietenele ei au auzit și ele înjurătura șuierată printre dinți, l-au văzut pe Vlad îndreptându-se nervos spre frigider și revenind cu un platou cu mâncare.

Pentru că atmosfera a devenit foarte tensionată, s-au scuzat și la scurt timp au plecat. Nu s-a mai atins nimeni de friptură, de sarmale, de piftie, de ciorbă, de dulciuri și de tort. Kilograme de mâncare pentru care Ana a pierdut zile întregi să le prepare, au rămas neatinse. Ana și-a privit din ușă prietenele cum se îndepărtează cu mașina cu care veniseră la ea și la Vlad. A intrat în casă oftând, gândindu-se la discuția ce va urma chiar atunci, în noaptea de Anul Nou.

Vlad i-a reproșat că din cauza comportamentului ei, prietenele ei au plecat înainte de miezul nopții. A făcut-o incapabilă și idioată. Ana nu a apucat să-i spună nimic. Și-a dat seama că nu are niciun sens să-i răspundă în vreun fel. Și-a făcut doar bagajele și a chemat un taxi. Vlad o privea cu ochii măriți, întrebând-o continuu de ce pleacă, pentru că el nu înțelege. I-a spus să nu mai încerce să cheme un taxi, pentru că nu va veni nimeni atât de departe de București, mai ales în noaptea de Anul Nou. Spre surprinderea amândurora, Ana a găsit un taxi în doar câteva minute. Când s-a întors de la ușă, să mai arunce o privire casei în care locuise în ultimele luni, a văzut sorcova pe care o adusese acolo cu o săptămână în urmă, gândindu-se că poate se vor juca și se vor sorcovi în prima zi a noului an. A întins mâna și a luat sorcova. Apoi a închis ușa în urma ei și a urcat în taxi.

A ajuns în București la puțin timp după miezul nopții. A urcat în apartamentul ei. A vrut să-și pregătească ceva rapid, dar și-a dat seama că are doar un pachet cu biscuiți și o sticlă cu vin roșu. Excelente pentru o noapte de Anul Nou, dar mai ales pentru noaptea revenirii cu picioarele pe pământ. A desfăcut sticla cu vin și și-a turnat în pahar. A luat o gură de vin și dintr-o dată a simțit relaxarea. Era acasă, era în locul care-i era cel mai drag. Eșuase iar în încercarea de a fi cu un bărbat.

S-a așezat la masă să scrie în jurnalul pe care-l uitase acasă înainte de plecarea la Vlad. Jurnalul era curat: pata de vin roșu care fusese întinsă pe multe pagini, dispăruse complet. A scris în jurnal despre experiența neplăcută pe care a trăit-o. Ultimele cuvinte din acea seară s-au scris singure: “Îmi doresc un bărbat cu care să îmi impart timpul și viața”.