Monedele de argint

La trei zile de când s-a născut, Olimpia a ajuns acasă la bunica paternă care locuia în Pietroasele, județul Buzău. Acolo urma să-și petreacă primii ani ai vieții, până la plecarea la școală. Bunica Olimpiei a dat o mică petrecere pentru sărbătorirea venirii pe lume a nepoatei ei. La petrecere au fost invitate conform obiceiului, cele trei ursitoare din zonă. Înainte de începerea petrecerii, Olimpia a primit de la străbunica ei o monedă de argint bătută în anul nașterii străbunicii, iar de la bunica tot o monedă de argint din anul nașterii bunicii. Acestea le primiseră la rândul lor, atunci când s-au născut. Aceste cadouri aveau să definească o latură importantă a vieții Olimpiei.

Conform prezicerilor ursitoarelor, Olimpia va fi frumoasă, deșteaptă și va avea viață lungă. Însă prezicerea pe care Ursitoarea Destinului a făcut-o, i-a îngrijorat pe părinții Olimpiei. Ursitoarea a privit-o pe fetiță, a văzut alături de ea monedele de argint pe care aceasta abia le primise și a spus: “Cât timp aceste monede vor fi la tine, vei fi acasă. Dacă le vei pierde, vei călători prin lume fără rost, căutându-ți locul.“ Nu era cel mai bun destin, dar nimeni nu se putea împotrivi, nimeni nu putea face nimic.

Odată cu începerea școlii, Olimpia s-a mutat la părinții ei la Brașov, dar revenea la Pietroasele în fiecare vacanță.

Olimpia a crescut și a fost într-adevăr, frumoasă și deșteaptă. Orice începea, ducea repede și foarte bine la capăt. A fost întotdeauna prima la școală, a cântat la pian și a câștigat concursuri naționale, a făcut pictură și i s-au organizat expoziții, a făcut atletism și a câștigat competiții naționale, a obținul locul I la olimpiadele naționale de limba română și de istorie. A fost șefă de promoție a Liceului Vocațional de Muzică “Tudor Ciortea” din Brașov. După absolvirea liceului s-a înscris la Conservatorul din București, Secția pian. În timpul facultății a câștigat o bursă în Italia. Apoi a participat și a câștigat multe concursuri internaționale. După absolvirea Conservatorului, a devenit profesoară de pian tot la Conservator. A continuat să dea concerte la Sala Radio și la Ateneul Român.

Cât timp a locuit cu părinții ei la Brașov, a avut în permanență monedele de argint la ea. Știa că doar dacă va avea grijă de ele, va fi liniștită și la ea acasă, așa cum îi prezisese la naștere Ursitoarea Destinului.

De câte ori călătorea în țară sau în străinătate atunci când avea concerte, lua monedele cu ea. Le ținea într-un săculeț de catifea roșie, în rucsacul pe care-l avea zilnic la ea. Nu se despărțea niciodată de monedele de argint.

Cât a fost studentă la Conservatorul din București, a locuit la căminul acestuia, situat în strada General Berthelot. După absolvirea Conservatorului și-a găsit o garsonieră pe strada Șipotul Fântânilor, în care a locuit cu chirie mulți ani. Garsoniera era dublă, mare, iar Olimpia și își amenajase un spațiu de studiu, în care pusese pianul. Strada Șipotul Fântânilor era foarte liniștită, iar blocul interbelic în care era garsoniera, avea vederea spre Grădina Cișmigiu. În plus, era la doar câteva minute de mers pe jos de Conservator, Ateneul Român și Sala Radio.

Într-una dintre călătoriile ei pentru un concert la Praga, și-a dat seama că nu mai are cele două monede de argint. Era sigură că le luase cu ea, pentru că nu le scotea niciodată din rucsac. A intrat în panică. A scos tot ce avea în rucsac, l-a întors pe toate părțile, însă nu le-a găsit. Le-a căutat apoi în camera de hotel și în bagaj, deși i se părea imposibil să fie în altă parte decât în rucsac. Degeaba. Monedele de argint primite la naștere nu erau nicăieri.

S-a întors la București, a ajuns în garsoniera din strada Șipotul Fântânilor. A controlat fiecare colț al garsonierei, a căutat peste tot, în toate dulapurile, toate sertarele, toate cutiile în încercarea de a găsi monedele de argint. Acestea erau însă de negăsit. În acea seară a cuprins-o sentimentul că nu se mai află acasă. Din acel moment a început să-și caute un loc al ei.

Știa încă de când era mică, că va moșteni de la bunica maternă, apartamentul acesteia din București. La moartea bunicii, unchiul ei a luat apartamentul și l-a vândut imediat, înainte ca ea și părinții ei să se dezmeticească și să înțeleagă despre ce este vorba. Convinsă de unchiul ei, bunica modificase testamentul, așa că Olimpia și părinții ei nu mai puteau face nimic. A făcut câteva cereri la Conservator să i se repartizeze o locuință de la stat. Degeaba! Mereu altcineva primea un apartament, iar ea era amânată pentru luna următoare. Așa au trecut câțiva ani. A făcut apoi cereri la Primăria Sectorului 1. Degeaba! Mereu erau alte persoane care primeau apartamente, iar ea era amânată pentru luna următoare. Au trecut alți ani în care ea își căuta un loc, mutându-se cu chirie dintr-o garsonieră în altă garsonieră.

Începuse să se gândească la alternativa mutării la țară. Simțea nevoia să se retragă în satul copilăriei ei, în casa bunicilor paterni. Să revină acolo unde s-a născut și a trăit în primii șase ani. Se gândea să se apuce de grădinărit, de scris, de compus muzică. Putea să îi învețe pe puținii copii din sat să cânte la pian. Ar fi putut duce pianul la Căminul Cultural, să fie mai ușor pentru toată lumea.

La moartea bunicii ei paterne, tatăl Olimpiei a moștenit casa în care se născuse și el. Într-un mod cu totul inexplicabil, deși știa dorința Olimpiei de a se muta acolo, acesta a dat casa printr-un contract de vânzare-cumpărare, în urma căruia nu a încasat niciun ban, ba a plătit și toate taxele obligatorii în urma vânzării-cumpărării, unui nepot al lui și văr al Olimpiei.

Olimpia a înțeles atunci că ea nu va avea niciodată locul ei. Timp de un an, mai mult a zăcut în garsoniera în care se afla în momentul în care tatăl ei a înstrăinat casa bunicii. Nu mai mânca, nu se mai îngrijea, nu mai cânta la pian, nu mai mergea la concerte. Doar supraviețuia fără să o intereseze ce se întâmplă în jurul ei. Începuse să își dorească moartea, așa că trăia doar în așteptarea morții care i se părea iminentă.

Dar Ursitoarea Moartea îi prevăzuse o viață lungă. Timpul morții Olimpiei era departe.

Într-o zi oarecare, după mai bine de un an de zacere, Olimpia s-a ridicat din pat hotărâtă să-și schimbe viața. Ea era Olimpia Panaitescu, profesoară și pianistă, cu multe concerte și premii la activ. Destinul ei era unul strălucitor. Nu se putea îngropa de vie într-o garsonieră mică și întunecoasă.

Cât timp fusese foarte activă, Olimpia reușise să pună mulți bani deoparte. Piața imobiliară se prăbușise, așa că era timpul cel mai bun să cumpere o proprietate. A apelat la agențiile imobiliare, a întrebat cunoscuții dacă știu vreun apartament de vânzare. Își dorea ceva luminos, spațios și în centru, aproape de Conservator, de Ateneul Român și de Sala Radio.

A tot căutat câteva luni, dar fără succes. A văzut multe proprietăți, însă fiecare avea ceva ce nu-i plăcea.

Într-o duminică după-amiază, în timp ce se plimba prin Grădina Cișmigiu, pașii au dus-o pe strada Șipotul Fântânilor. În capătul străzii, chiar lângă blocul în care locuise ea cu ani în urmă, era o casă care-i plăcuse mereu Olimpiei. Avea o curte mare, plină de verdeață. Din când în când, pe când locuia în blocul interbelic de lângă acea casă, Olimpia auzea pe cineva cântând la pian. Nu a văzut însă pe nimeni ieșind sau intrând în casă, nu a știut niciodată cine cânta la pian. Uitându-se la casă și amintindu-și vremurile în care ea locuise chiar în blocul de lângă, a văzut pe una dintre ferestrele casei un anunț: casa era de vânzare. A sunat imediat la numărul de telefon și a aflat că proprietatea era în continuare de vânzare. Într-un mod straniu, se părea că nu se înghesuia nimeni să o cumpere. Prețul era foarte bun, iar casa se vindea complet mobilată. Cel care vindea casa era moștenitor al celor ce locuiseră în casă, unchiul și mătușa din partea mamei lui. Bătrânii nu avuseseră copii, iar la moartea lor nepotul a primit casa. El locuia foarte bine, într-o casă în zona Primăverii, așa că nu-l interesa deloc proprietatea moștenită. Voia doar să o vândă cât mai repede.

A doua zi, Olimpia s-a întâlnit cu proprietarul casei din capătul străzii Șipotul Fântânilor. In doar câteva minute, Olimpia a simțit că a intrat acasă, nu doar într-o casă. A știut atunci că acea casă va fi acasă al ei, acel acasă după care tânjise dintotdeauna. Ursitoarea Destinului habar nu avea, iar prezicerea ei nu avea nicio importanță în viața Olimpiei. Chiar dacă rămăsese fără monedele din argint, simțea că este acasă.

Olimpia a fost impresionată de interioarele casei, de ferestrele cu tâmplăria din lemn, de ușile și parchetul din lemn masiv, de coloanele din marmură, de candelabre. Una dintre camerele casei era bibliotecă. Pe trei dintre pereții ei erau rafturi până în tavan, pline cu cărți. Casa avea un salon în care se afla un pian cu coadă scurtă, Gebrüder Stingl Wien. De la acest pian auzise Olimpia muzica în cei câțiva ani în care locuise în blocul de lângă. Era o dovadă în plus, că acea casă trebuia să fie acasă al ei. S-au înțeles imediat la preț, iar în următoarea săptămână au definitivat actele. În zece zile de când a văzut afișul privind vânzarea casei, Olimpia devenise proprietara ei.

În doar o zi și-a adus cărțile și cele câteva lucruri pe care le avea. Pianul ei vechi voia să-l doneze unei Direcții pentru Protecția Copilului, care organiza cursuri de pian gratuite pentru copiii defavorizați din comunitate.

În prima seară în casa ce i-a devenit acasă, Olimpia era într-o stare de totală fericire. Și-a desfăcut o sticlă cu vin roșu. A băut puțin vin și a început să se plimbe prin casă. Cu cât o vedea mai bine, cu atât îi plăcea mai mult. După turul casei, s-a așezat pe scaunul din fața pianului și a început să cânte. Nu mai cântase de mult timp, însă anii de studiu nu aveau cum să se șteargă în doar un an de când nu mai atinsese clapele pianului. A cântat în acea seară mai bine de o oră. Când s-a ridicat de pe scaun, a văzut în interiorul pianului un săculeț roșu de catifea. Inima a început să-i bată cu putere. A deschis săculețul iar în el a găsit cele două monede de argint pe care le pierduse.

Cum ajunseseră monedele acolo, Olimpia nu știa.

Povestea miraculoasă a traseului monedelor de argint până când au fost regăsite, este aceasta: în anul în care Olimpia a observat dispariția monedelor, fosta proprietară a casei pe care Olimpia a cumpărat-o, a găsit pe stradă chiar în apropierea casei ei, săculețul roșu din catifea, în care erau monedele de argint primite de Olimpia la naștere. Femeia le-a dus în casă și le-a pus pe pian. De acolo au căzut în interiorul pianului și nu a mai știut nimeni de ele. De aceea, Olimpia s-a simțit acasă din prima clipă în care a pășit în casa de la capătul străzii Șipotul Fântânilor. Ursitoarea Destinului avusese dreptate: Olimpia va fi acasă cât timp va avea cu ea monedele de argint.