Indestructibil

     

Cartierul Filaret din București a început să se ridice după ce Gara Filaret a fost inaugurată în 1869. Timp de șaizeci de ani s-a extins cu câteva fabrici dar și cu case mai mari sau mai mici, însă foarte cochete,. Aici au fost edificate pe rând Uzina Electrică Filaret, Uzina de Armament Erhardt Wolff, Întreprinderea Piscicolă Ilfov, o fabrică de pălării, Muzeul Tehnic “Dimitrie Leonida”, Fabrica de Chibrituri, Monetăria Statului. Parcul Carol, aflat în imediata apropiere, oferea oaza de liniște și oxigen de care locuitorii noului cartier aveau nevoie pentru o viață sănătoasă.

Una dintre străzile liniștite din cartier, este strada inginer Dumitru Tacu. O stradă de forma literei U, cu sens unic, pe care au fost construite case și blocuri cu cel mult două etaje. Pe colțul stâng al laturii mici, interioare a literei U, se află o casă Art Deco, cu două apartamente în oglindă. La finalul anilor 1920, un mic burghez venit din zona Argeșului, a cumpărat un teren și a construit o casă cu parter și etaj, cu două apartamente în oglindă pe verticală, astfel încât fiecare dintre cei doi fii ai lui să aibă și acces direct în curte, dar și dormitoare la etaj. La data la care a fost începută construcția casei, cei doi băieți erau încă minori. Dar timpul zboara, iar omul a fost prevăzător, gândindu-se din vreme la viitorul copiilor lui.

La împlinirea vârstei de 18 ani, fiecare dintre cei doi băieți s-a mutat în apartamentul care-i fusese destinat. După terminarea liceului, ambii s-au înscris la facultate. Unul dintre ei a devenit avocat, celălalt inginer. Ambii frați s-au căsătorit cu două fete care erau la rândul lor surori. Ambele fete erau profesoare de limbi străine: una de limbă franceză, iar cealaltă de limbă germană. Cele două familii tinere se înțelegeau perfect și erau aproape tot timpul împreună. Surorile găteau împreună, așa că toți patru mâncau seara la aceeași masă, povestindu-și întâmplările de peste zi. Erau imediat după terminarea războiului, iar viața începea să-și reia cursul de dinaintea lui. Nu știau încă ce va urma cu adevărat. Erau însă împreună, se înțelegeau foarte bine, trăiau în armonie, iar asta conta cel mai mult pentru ei.

După naționalizarea din 1948, cei doi frați au pierdut dreptul de proprietate asupra casei și au devenit chiriași în fosta lor locuință. Pentru că era o casă destul de generoasă, statul a considerat că au spațiu excedentar. Fiecare apartament a fost împărțit în două apartamente mai mici, unul la parter și altul la etaj. Cei doi frați au devenit chiriași în apartamentele de la etaj. Dintre cei patru tineri, doar inginerul a putut să-și continue profesia. Ceilalți trei au fost nevoiți să se reconvertească, chiar dacă nu se pricepeau la ce li se cerea să facă. Avocatul devenise pontator într-o fabrică, după ce fusese inițial lăcătuș mecanic. Pentru că a avut un accident de muncă chiar din prima zi de lucru, fiind aproape să rămână fără o mână, a devenit pontator. Nu făcea mare lucru, ba chiar îi displăcea total ce făcea și nu găsea nici cea mai mică satisfacție în noua lui meserie. I se părea umilitor, dar cumva trebuia să își asigure traiul. În plus, el nu ajunsese în închisoare, așa cum li se întâmplase deja multor intelectuali, numiți de noul regim, dușmani ai poporului.

Cele două surori au ajuns dactilografe: una la fosta fabrică de pălării din cartier, devenită între timp Fabrica de Ciorapi Apollo, iar cealaltă la Întreprinderea Piscicolă Ilfov, aflată chiar vizavi de casa lor. Vecinii din cartier știau că cele două surori fuseseră profesoare, așa că le-au rugat să le mediteze copiii la franceză și germană. Cele două femei făceau meditații de cele mai multe ori gratis, din plăcerea lucrului cu copiii, dragostea pentru cele două limbi străine și pentru profesia pe care și-o aleseseră din pasiune. Când nu luau bani de la părinții copiilor, primeau în schimb mâncare, aflată la mare căutare în acele vremuri atât de grele. Cei mai mulți dintre noii veniți în cartier proveneau de la țară și aveau în continuare rude rămase în satele lor. De acolo aduceau făină, mălai, brânză, caș, cașcaval, lapte, smântână, ouă, carne, vin, țuică, prăjituri.

Familia inginerului nu a avut copii, așa că, atunci când cei doi soți au murit pe la începutul anilor 1980, nemaiprinzând schimbările aduse de revoluția din 1989, în apartamentul lor a fost mutată de la țară, o familie care avea o fată de șaisprezece ani.

Avocatul și profesoara de franceză au avut un băiat. Fiind singurul copil, a avut parte de toată dragostea părinților, dar și de cea a mătușii și unchiului lui.

Ziua de 1 noiembrie 1950, în care băiatul s-a născut, era o zi mohorâtă, cu ploaie rece de toamnă. Când mama lui era pe masa de naștere din Spitalul Caritas, a început să fulgere și să tune cu putere. Chiar în momentul în care doctorul scotea copilul, un fulger a intrat pe fereastra sălii de naștere și s-a oprit în capul nou născutului. Acesta a deschis ochii mari a mirare, dar nu a plâns cum fac toți copiii după ce intră în contact cu aerul, ci a râs. Medicul, moașa, asistentele care au asistat la naștere, s-au mirat, pentru că nu mai văzuseră o astfel de întâmplare în cei peste douăzeci de ani de când se ocupau de nașteri în acel spital. Medicul a tăiat cordonul ombilical, moașa a luat bebelușul să-l spele și a spus: “Acest copil va fi indestructibil.”

Anii au trecut, iar Radu – așa a fost botezat copilul familiei exilate în jumătate din apartamentul de la etaj, s-a dovedit cu adevărat special. Nu se îmbolnăvea niciodată: nu avusese nicio boală a copilăriei, nu răcise nici măcar o singură dată, nu avusese vreo durere de cap, de măsele sau de dinți. Cădea și el la joacă, la fel ca alți copii, dar nu avea niciodată nici cea mai mică zgârietură sau vânătaie, oricât de grav s-ar fi lovit. Capacitățile lui intelectuale erau de excepție. La doi ani vorbea deja trei limbi: română, franceză și germană, pe care le învățase în paralel. Tatăl și unchiul lui vorbeau cu el în română, mama în franceză, iar mătușa în germană. La trei ani scria și citea în limba română, la cinci ani scria și citea în franceză, iar la șase ani scria și citea și în limba germană. Când a început școala, la aproape șapte ani, avea deja douăzeci de poezii scrise, pe care părinții se gândeau să le publice. Nu îl interesau liniuțele și bastonașele cu care începeau copiii scrierea, nu îl interesa să învețe literele alfabetului și să scrie cuvinte mici, apoi propoziții simple. Scria repede, dar foarte urât, ceea ce o determina pe învățătoare să-i dea note mici la caligrafie. Era deja frustrată, pentru că în rarele momente în care el era atent la ce preda ea, o corecta, observându-i imediat greșelile și lacunele. Învățătoarea începuse să-l suporte cu greu. A mers la directorul școlii și a abordat problema copilului enervant, într-un mod care i-a adus succesul. A lăudat calitățile intelectuale ale micului Radu, imaginația acestuia și i-a recomandat directorului să-l transfere deja la gimnaziu. Directorul l-a chemat în biroul lui pe Tudor, care avea doar opt ani la acea vreme. Directorul era profesor de geografie și a dus discuția spre această materie. Radu, care citea orice carte prindea, avea cunoștințe avansate de biologie, geografie, istorie. Directorul a făcut o cerere la Ministerul Învățământului, alta la Inspectoratul Școlar din București și a solicitat transferul elevului Radu Constantin, în vârstă de opt ani, la gimnaziu. După ce reprezentanții ministerului și inspectoratului au venit în inspecție în școala în care învăța Radu și au văzut într-adevăr că este vorba despre un copil genial, au făcut toate demersurile pentru a obține o derogare pentru el. Deși ar fi putut fi chiar în clasa a VII-a, au decis totuși, să‑l înscrie în clasa a V-a. Nici acolo nu putea sta prea mult, pentru că-i teroriza pe profesori cu cunoștințele lui. Îi corecta la cea mai mică greșeală. Diriginta clasei în care învăța Radu a mers și ea la director, solicitându-i să ceară din nou Ministerului Învățământului și Inspectoratului Școlar București, noi aprobări, pentru ca Radu să termine doi ani școlari într-unul singur. Și iată cum la vârsta de zece ani, Radu a început cursurile Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” din București, Secția Filologie – Istorie. Liceul l-a absolvit cu brio în patru ani. A continuat să scrie poezii, nuvele și romane, în toate cele trei limbi pe care le știa. În liceu a învățat greacă veche și latină. A făcut o pasiune pentru aceste limbi, în care citea cu mare lejeritate și din care făcea traduceri în limba română.

S-a pregătit singur pentru Facultatea de Drept și a intrat primul pe listă, urmând tradiția familiei. A continuat să învețe, să studieze. Se vedea deja un avocat bun. Dar această stare nu avea să dureze prea mult. A început să se contrazică cu profesorii, cu colegii, până când a ajuns să condamne sistemul comunist și să spună că într-o țară cu un astfel de regim autoritar, nu poate să existe drept cu adevărat. În anul III a fost exmatriculat din facultate. Avea doar șaptesprezece ani. Și-a petrecut următorii ani mai mult pe străzi, prin Parcul Carol, unde ajunsese să și doarmă din când în când, atunci când îl apuca noaptea și prea beat fiind, nu se mai întorcea acasă.

Într-o după-amiază, în timp ce se plimba pe aleile parcului și fuma, o țigancă l-a oprit și i-a cerut o țigară, oferindu-se să-i ghicească în palmă. Radu i-a oferit o țigară, apoi i-a întins mâna stângă. Când i-a luat mâna în palma ei, țiganca s-a schimbat la față, și-a ridicat spre el privirea îngrozită, i-a dat țigara înapoi, spunându-i că nu-i trebuie nimic de la el. S-a îndepărtat în viteză de el. Radu a fost puțin mirat de întâmplare, dar a uitat repede evenimentul.

Viața lui a continuat în același mod: pe străzi, prin Parcul Carol, fumând țigări Carpați fără filtru și bând vodcă.

Degeaba îi spuneau părinții lui că ar fi bine să facă ceva, să se angajeze dacă nu vrea totuși să se înscrie la altă facultate, să își facă o familie... nu reușeau să-l convingă cu nimic. Văzându-l, nu mai puteai desluși în el nicio urmă a copilului genial care fusese.

Când avea douăzeci și doi de ani, mama lui a murit, având regretul că nu l-a văzut pe copilul ei la casa lui, că nu și-a putut vedea nepoții.

Radu nu făcea absolut nimic în casă. Așa fusese obișnuit din copilărie, să i se ofere totul, iar singurele lui preocupări să fie studiul, scrisul, cititul. Cât timp a trăit mama lui, în casa lor nu lipsea nimic și era mereu curat. Rămas doar cu tatăl lui, toate treburile gospodărești au rămas în grija tatălui, ajuns la vârsta de șaizeci de ani. Tatăl lucra încă, dar salariul lui nu era de ajuns pentru amândoi.

Pe Radu nu îl preocupa ce mănâncă, cu ce se îmbracă, dacă se spală sau nu. Îl interesau doar țigările Carpați fără filtru și vodca. Din când în când mai scria câte o poezie ce-i apărea în minte inspirată de trăirile lui. Viața i se părea deja fără sens și se gândea că așa-i va veni sfârșitul: va fuma și va bea până când va muri.

Când a împlinit douăzeci și cinci de ani, a invitat câțiva prieteni din copilărie, la o cârciumă din cartier. Toți prietenii lui erau căsătoriți, toți absolviseră o facultate, toți aveau sau urmau să aibă copii. Doar el, cel mai inteligent dintre ei, nu avea niciun gând în acest sens. Cel mai bun dintre prietenii lui era inginer la Monetăria Statului. I-a spus că nu mai poate să trăiască așa, ca un parazit pe spatele tatălui lui. A reușit să-l sensibilizeze și să-l convingă să se angajeze la Monetăria Statului. Neavând studiile universitare finalizate, nu s-a putut angaja conform capacităților și nivelului lui intelectual, ci la atelierul mecanic al instituției. Dar pe Radu nu îl interesa și nu-l deranja absolut deloc. Ținea în atelier adevărate lecții de istorie, de literatură, de filosofie.

A reînceput să se întâlnească cu prietenii din copilărie. Tot întâlnindu-se, s-a îndrăgostit de fata vecinilor lui, care devenise între timp soția unuia dintre prieteni. Nu o băgase niciodată în seamă, deși fata locuia chiar lângă ușa lui de câțiva ani. Împlinise de curând douăzeci de ani, era înaltă, blondă, cu ochii albaștri, și o chema Mioara. Tocmai ce născuse și-și plimba zilnic copilul prin Parcul Carol. Radu a început să o însoțească pe Mioara în plimbările ei zilnice. A aflat că tânăra femeie nu terminase liceul, oprindu-se la finalul clasei a X-a. A sfătuit-o să continue, pregătind-o pentru treapta a II-a și intrarea în clasa a XI-a. În anul următor, Mioara a intrat la liceu și cu ajutorul lui Radu l-a absolvit foarte bine. Dar Radu nu s-a oprit aici. A pregătit-o pe Mioara pentru facultate. Spre surprinderea tuturor, ea a intrat la Facultatea de Drept. Radu a continuat să învețe cu Mioara în perioada facultății, așa că, după cinci ani, fosta lui vecină a devenit avocat.

Abia atunci Radu și-a făcut curaj și i-a spus prietenului lui, soțul Mioarei, că s-a îndrăgostit de Mioara și că va avea grijă de ea și de copilul ei. Prietenul lui l-a întrebat dacă a înnebunit și i-a recomandat să își vadă de treabă și să îi lase în pace soția și copilul. Radu s-a resemnat și s-a întors la colegii lui din Atelierul Mecanic.

Au trecut mulți ani, iar copiii prietenilor lui au ajuns la vârsta la care urma să meargă la liceu. Radu i-a ajutat pe toți. I-a pregătit în timpul liceului pentru teze și lucrări, pentru bacalaureat, apoi pentru facultate. Se conturase deja un grup de vreo zece băieți care erau la Facultatea de Drept și la Facultatea de Filosofie. Radu îi primea la el în perioada sesiunilor. Era o atmosferă cu totul specială... multă băutură, multe țigări, muzica anilor 1960, de când Radu era de vârsta lor. Totul, într-o casă care ajunsese foarte dezordonată și foarte murdară. Cât timp trăise tatăl lui Radu, acesta se ocupa de curățenie. După moartea lui, apartamentul a început să se degradeze. Geamurile erau atât de murdare, încât nu puteai vedea nimic afară dacă nu deschideai fereastra. Dacă vreun geam se spărgea, Radu îl înlocuia cu o bucată de carton. Ceștile de cafea aveau culoarea maro la interior, pentru că aveau în ele resturi de cafea mult timp. Ca să vezi dacă este ceva în pahare, trebuia să te uiți în ele de sus, pentru că sticla devenise opacă și nu se putea vedea nimic prin ea. Lenjeria de pat era atât de murdară, că era imposibil să îi ghicești culoarea originală. Pe pardoseală era atât de multă țărână, încât dacă ai fi aruncat pe jos niște semințe, ar fi răsărit și crescut plante din ele. Tot apartamentul lui era plin de cărți: pe mese, pe sub mese, lângă pat, în frigider, în cadă, sub cadă, în vestibul. Aproape în fiecare seară, un șoricel apărea din pod, pe gaura de lângă o țeavă de apă. Cobora pe țeavă și venea aproape de Radu, privindu-l când citea. Radu nu avea deloc o fire violentă, fiind incapabil să omoare măcar o muscă, așa că l-a privit pe șoricel ca pe un prieten. La Radu în casă, dacă nu veneai cu mâncare, nu aveai ce să mănânci. El nu gătea nimic acasă și nu avea niciun fel de mâncare în casă. Doar cafea și băutură. Radu mânca la prânz la Monetărie, iar acasă nu mai avea nevoie de nimic altceva în afară de băutură. Această stare de delăsare se răsfrânsese și asupra aspectului fizic al lui: nu mai avea niciun dinte în gură, iar părul îi căzuse.

Toți foștii copii care făcuseră pregătire cu Radu, au absolvit facultățile pe care le-au început și s-au angajat foarte bine.

Radu a continuat să lucreze la atelierul mecanic al Monetăriei Statului, deși ar fi putut face mult mai mult pentru el, nu doar pentru alții. Era cel mai bun să dea sfaturi foarte corecte și obiective oricui i le cerea, dar era total incapabil să facă la fel și pentru el.

Un eveniment neașteptat, avea să schimbe cursul vieții lui. Într-o după-amiază, a sunat la ușa lui un bărbat, care i-a spus că el este noul proprietar al apartamentului. I-a întins o hârtie cu antetul ICRAL-ului, din care reieșea că Radu are o săptămână să-și strângă lucrurile și să plece. Radu l-a luat în râs, a rupt hârtia de la ICRAL și i-a spus că nici nu se gândește să plece de acolo, indiferent ce va fi. După un schimb scurt de replici, Radu a intrat în apartamentul în care s-a născut și și-a văzut de treburile lui.

La o săptămână distanță, când s-a întors de la serviciu, și-a găsit toate lucrurile în stradă. Toate cărțile, câteva lucruri, lenjeriile, dulapurile, mesele, patul, televizorul. Absolut tot ce avusese în casă, se afla pe trotuarul din fața casei și pe o parte din stradă. Yala ușii fusese deja schimbată.

A intrat în panică și s-a dus la unul dintre prietenii de pe stradă. Acesta l-a primit pentru o săptămână, până când Radu își va găsi un loc în care să locuiască.

Ce se întâmplase? Radu nu mai plătise chiria la ICRAL. Cât timp chiria i se reținea din salariu, nu a fost nicio problemă și a fost cu toate plățile la zi. Începând cu anul 1995, obligația plății chiriei către ICRAL, revenea direct chiriașilor. Din acel moment, Radu nu a mai plătit chiria deloc. După cinci ani în care a primit numeroase somații de la ICRAL, pe care nu le-a băgat deloc în seamă, instituția care era proprietara apartamentului, l-a vândut unei familii. Bărbatul acestei familii a fost cel care a venit la Radu cu somația de evacuare.

Pentru că nu avea mulți bani pentru chirie într-un spațiu civilizat, Radu a locuit o vreme într-o cameră a Monetăriei Statului. Nu a mai lucrat la atelierul mecanic, ci a fost transferat la pază. După vreo zece ani, Radu s-a pensionat. Din acel moment nu a mai putut locui în camera pe care o primise la Monetărie, nemaifiind angajat al instituției.

Prietenii l-au ajutat iar să-și găsească o locuință. După multe căutări, au găsit o familie din Bragadiru, care, pentru a-și acoperi cheltuielile cu rata la bancă, închiria una dintre camerele casei pentru care luase creditul de la bancă. Conform înțelegerii, familia încasa toată pensia lui Radu și se ocupa să îi asigure zece țigări, o bere și trei mese în fiecare zi. Pe el nu îl întreba nimeni dacă ar vrea să mănânce ceva, dacă are vreo preferință. Radu nu era pretențios deloc, așa că, orice se gătea în acea familie era foarte bun pentru el. Proprietarii casei aveau grijă ca Radu să aibă îmbrăcămintea, lenjeria patului și prosoapele curate, spălându-i-le și lui, atunci când spălau pentru ei.

În vârstă de aproape șaptezeci și trei de ani, Radu a ajuns de nerecunoscut. A îmbătrânit mult și a slăbit. Doar mintea i-a rămas întreagă, iar memoria foarte bună. Face în continuare ceea ce a făcut de când era tânăr: îi pregătește pe copii pentru admiterea la liceu. Acum este rândul copiilor familiei în casa căreia locuiește. Vor urma pregătirile și discuțiile din timpul liceului, apoi pregătirea pentru facultate, absolvirea facultății.

Radu nu s-a căsătorit, nu a avut copii, dar a avut mare grijă de copiii altor familii, iar în perioadele lui de rătăcire, își imaginase că ar putea avea grijă și de soțiile altor bărbați, dacă i s-ar fi permis. Radu nu a reușit să termine studiile universitare, să obțină diploma de licențiat în drept și să aibă o profesie pe măsura capacităților lui intelectuale, dar a pregătit câteva generații de copii și tineri care își amintesc și acum de el și-l vorbesc doar de bine ori de câte ori li se ivește ocazia. Prin ei, Radu este indestructibil.