Vera Primavera

Vera atrăgea privirile bărbaților oriunde s-ar fi aflat, fără să aibă cea mai mică intenție în acest sens. Era înaltă, cu talie subțire și picioare frumoase. Părul ondulat și roșcat, câteodată de culoarea caramelului, alteori de culoarea aramei, îi cădea în valuri până la talie. Nu mergea niciodată la coafor, pentru că obținea cel mai bun rezultat doar spălându-și părul o dată pe săptămână. Avea ochii mari și verzi și își privea interlocutorii direct în ochi.  

În vara în care am cunoscut-o ne întâlneam zilnic la masa de prânz, la restaurantul nostru preferat de pe strada Ion Câmpineanu, aproape de intersecția cu Calea Victoriei. Era un restaurant mic, deschis de o femeie foarte tânără, pasionată de gătit. Un spațiu primitor, un fel de bucătărie open space, extinsă cu camera de zi și deschisă prietenilor. Am intrat acolo din întâmplare, într-o zi în care căutam un loc în care să mănânc la prânz. Îmi plăcea ce vedeam. Spațiul era primitor, cu doar cinci mese, fiecare cu câte patru scaune. Nu era un loc în care să te întinzi prea mult la vorbă, pentru că afacerea se baza pe rulaj. Dar o oră îți puteai permite totuși să stai acolo.

Mâncarea din meniul acelei zile arăta excelent și era pe gustul meu. Din păcate, nu se vedea nicio masa liberă. Doar două scaune neocupate la o singură masa. Mă gândeam să-i întreb pe cei doi bărbați de la masa dacă mă primesc lângă ei, dar mi s-a părut exagerat. Probabil că intenția mea a fost vizibilă, pentru că unul dintre ei m-a întrebat dacă vreau să mănânc. „Aș vrea, da, dar nu este nicio masă liberă.” „Dacă vrei, poți sta la masa noastră”. Am mulțumit și am mers să-mi comand mâncarea.

Am revenit cu farfuria la masa lor. Am vorbit foarte puțin atunci, pentru că nu voiam să le invadez și mai mult spațiul. Eram foarte mulțumită că am găsit un loc în care pot mânca. Am schimbat doar câteva amabilități. Ei și-au văzut de discuția lor și de mâncare. La final, am mulțumit iar pentru găzduire și ne-am luat la revedere.

În următoarea zi am mers iar la restaurant la prânz și i-am revăzut la aceeași masă. M-au salutat și m-au invitat lângă ei. Era de altfel singura mea șansă să mănânc acolo, pentru că toate celelalte locuri erau și de această dată ocupate.

Pentru că îmi plăceau mâncarea și atmosfera din restaurant, pentru că era foarte aproape de biroul în care lucram, am decis să mănânc acolo zilnic. La fel făceau și cei cu care mă împrietenisem. De altfel, uitându-mă la oamenii din restaurant, am văzut că erau cam aceleași persoane în fiecare zi. Deveniserăm toți fideli restaurantului și dependenți de acea mâncare simplă și foarte bună. Mie îmi amintea de mâncarea pe care o gătea mama. Simțeam că este făcută cu pasiune și cu dragoste.

Pe cei doi bărbați care m-au primit la masa lor și cu care începusem să iau prânzul zilnic, îi chema George și Andrei. George era din Lugoj, Andrei din Turda. Ajunseseră în București după facultate, când se angajaseră la multinaționale.

George din Lugoj era un bărbat de patruzeci și cinci de ani, înalt, destul de solid, însă nimic din aspectul lui fizic nu intimida. Avea părul tuns mereu foarte scurt, mâinile cu degete lungi, cu unghii curate și îngrijite. Avea ochii negri, un nas acvilin și gura cu buze pline și deosebit de roșii. Arăta mereu impecabil. Se îmbrăca numai în costum cu cămașă și cravată asortată. Pantofii erau din aceeași piele cu cureaua. Totul venea foarte bine pe el. Avea o siguranță și o dezinvoltură care te cucereau imediat. Absolvise Facultatea de Matematică a Universității de Vest din Timișoara. Predase câțiva ani la un liceu din Lugoj, după care fusese atras de antreprenoriat. Piața din România era într-o continuă schimbare și, susținea el, îi oferea provocări care se potriveau personalității lui. Avusese câteva afaceri foarte profitabile din care făcuse mulți bani. Atras de Patrimoniul Urban, dorise să investească o parte din bani în imobiliare de patrimoniu. Cumpărase în Lugoj o casă monument istoric. Îi păstrase toate elementele originare, conștient de valoarea lor. Era de altfel o prezență plăcută, un nesecat izvor de informații, poante și tot felul de povești de viață adevărate. O plăcere să petreci timpul cu el. Ne povestise într-una dintre zile despre perioada lui de glorie, când câștigase mulți bani. Restaurarea casei pe care a adus-o la imaginea ei de început l-a costat mult, dar a meritat, mai ales că a cumpărat-o foarte ieftin. A angajat o echipă de arhitecți specializați în restaurare. Nu a negociat nimic cu ei, deși el asta făcea zilnic la firma la care lucra. I se părea că restaurarea casei merită toți banii. Casa a redevenit nu doar funcțională la întreaga ei capacitate, dar, mai ales, un exemplu de bună practică pentru restaurarea monumentelor istorice. Pentru că nu mai locuia la Lugoj, se gândea să o includă în circuitul cultural. Să o transforme într-un spațiu în care oamenii se puteau întâlni să discute idei filosofice, să citească ce au mai scris, să asculte muzică, să cânte la pianul din casă. O casă fără viață în ea este o casă tristă. Cu doar o lună în urmă fusese iar acolo. I s-a părut liniștită și tristă, ca o ființă aflată în așteptare.  A dat la o parte draperiile, a deschis ferestrele. A lăsat lumina și soarele să invadeze casa. A stat acolo o săptămână. Și-a invitat prietenii din copilărie și din tinerețe. A reluat legăturile cu aceștia și s-au făcut promisiuni că se vor vedea de câte ori el va ajunge iar la Lugoj. A readus viața în casă. În ziua plecării, a închis toate ferestrele, a tras draperiile la loc. A făcut iar întuneric, până data viitoare. Când a ieșit pe ușa casei, i s-a părut că a auzit un oftat... Ce idee! O casă care oftează! Hahahahahah! Chiar dacă a râs atunci și și-a spus că a fost doar o iluzie auditivă, acea idee a rămas în mintea lui. Degeaba era casa frumos restaurată, degeaba devenise o bijuterie. Toate acestea erau inutile dacă nu se putea bucura nimeni de acel loc. 

Mi s-a părut o idee foarte bună și l-am încurajat să-și ducă proiectul până la capăt. I-am spus că mi-ar plăcea să mergem împreună la Lugoj, pentru că mă pasionează patrimoniul urban. Sigur că vom merge împreună. Ultima dată când ajunsese la Lugoj, vorbise cu un vechi prieten să se ocupe de casa lui. Cumpărase câțiva leandri de care prietenul din copilărie avea grijă. Îi lăsase cheile, cu rugămintea să meargă săptămânal în casă, să ude leandrii și să deschidă ferestrele, să lase lumina să intre.

În afară de pasiunea pentru patrimoniul urban, lui George îi plăceau mașinile și viteza. Avea două mașini pe care le alesese cu grijă până în cel mai mic detaliu și era foarte mândru de acest lucru.

Andrei era opusul lui George. Era micuț de statură, slab, avea părul lung prins într-o coadă, ochii negri și pielea creolă. Se îmbrăca mereu în blugi, tricou și geacă din piele. În picioare avea invariabil bocanci, indiferent de anotimp. Îi plăceau motoarele, iar la restaurantul care devenise locul nostru de întâlnire zilnică venea doar pe motor. Se strecura așa printre mașinile care îngreunau traficul din București. În plus, nu avea nevoie de loc de parcare. Oprea motorul și-l lăsa chiar în fața restaurantului, pe trotuar. Masa noastră era în fiecare zi aceeași, chiar lângă ușa restaurantului, iar Andrei ocupa mereu scaunul cu vederea spre stradă, să aibă motorul în fața ochilor.

Andrei absolvise Facultatea de Automatică la Cluj-Napoca. După absolvire, a rămas acolo, unde s-a și angajat la o multinațională. După ce aceasta a deschis o filială la București, s-a mutat în capitală. 

Andrei și George se cunoscuseră tot în restaurantul în care ne vedeam zilnic la masa de prânz. George era singur la o masă, iar Andrei în căutarea unei mese. Se cunoscuseră la fel cum se întâmplase și cu mine.  

Pe Andrei și pe George îi lega însă, în afară de plăcerea mâncatului în același loc zilnic, pasiunea pentru mașini, motoare și viteză.

Andrei participa la raliuri de cinci ani. George a început și el, la un an de când cei doi s-au întâlnit. În weekend-uri erau plecați în general la raliu.

Cam la cinci luni de când am ajuns pentru prima dată la acel restaurant, am văzut-o pe Vera. Andrei a fost cel care mi-a atras atenția asupra ei. Tocmai ne povestea ceva când l-am văzut cum se uită cu ochii măriți spre intrare. Involuntar, am întors capul și George și eu. În dreptul ușii era o femeie tânără, coborâtă parcă direct din Primavera lui Botticelli. Era îmbrăcată într-o rochie albă din in, lungă până la jumătatea gambelor. În picioare avea ghete din piele întoarsă maro, iar pe umăr o geantă asortată. Și-a scos ochelarii de soare la intrarea în restaurant. Atunci am văzut cei mai frumoși ochi: verzi, mari, cu gene lungi și negre. O surpriză, pentru că femeia era roșcată natural.

Nu i-am putut vedea în acel moment pe toți bărbații din restaurant, ci doar pe cei de la masa de lângă noi. Ca și noi, și ei se uitau spre ușă. Apoi, pe măsură ce femeia înainta în restaurant, alte priviri se îndreptau spre ea.

A trecut pe lângă noi, și-a comandat mâncare, fără să se gândească unde va sta. Primavera lui Botticelli a evaluat situația. A văzut că în tot restaurantul este un singur scaun liber, la masa noastră. A venit la noi și ne-a întrebat direct dacă ne poate însoți. „Desigur”, am răspuns în cor.

S-a prezentat iar George i-a spus că numele i se potrivește perfect, pentru că seamănă cu i>Primavera

lui Botticelli. Vera a devenit pentru noi Vera Primavera.

Din acea zi, Vera Primavera ne-a însoțit zilnic la masa de prânz. Se restabilise echilibrul: eram două femei și doi bărbați. Două cupluri, deși nu era foarte clar care sunt cuplurile. Nu era important acest aspect, ci doar faptul că ne înțelegeam perfect.

Vera Primavera s-a integrat imediat în grupul nostru. De atunci am început să fim mereu împreună. Ne vedeam toți patru la prânz, iar seara, după terminarea lucrului, continuam întâlnirea și discuțiile. Ne plimbam până târziu, pentru ca a doua zi să o luăm de la capăt.

Vera era volubilă, spirituală, plină de viață, ironică, autoironică, simpatică, blândă, dar și foarte dură dacă era cazul.

În ziua în care am cunoscut-o, tocmai ce inaugurase casa ei de modă de pe Calea Victoriei. O pasiona moda de când era mică. Avea încă toate schițele pe care le făcuse ani de-a rândul. Urmase cursurile Liceului de Artă Nicolae Tonitza, apoi facultatea la Unarte, Secția Design. A mers în Italia la masterat, a lucrat doi ani la Milano, în industria modei. Vera își crea propriile ținute cu care impresiona de fiecare dată și care ne făceau pe toți să întoarcem capul după ea.  

Lucrul la Casa de Modă i se potrivea perfect. Nu era doar un creator de modă talentat, dar avea o gândire pragmatică, analitică, înțelegea exact tendințele modei, crea stiluri și influența femeile și bărbații în alegerea ținutelor pentru diferite ocazii.Vera își întreținea trupul cu gimnastică zilnică, înot și masaj.

Era necăsătorită, așa cum eram și noi trei. Se căsătorise foarte tânără, imediat ce terminase facultatea, cu un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea. Un antreprenor de mare succes, cu multe afaceri din care câștigase mulți bani. Avea câteva vile în cele mai bune zone ale Bucureștiului și o colecție de mașini, pentru care l-ar fi invidiat cei mai bogați oameni din Europa. La câțiva ani de la căsătorie, soțul Verei a decis să-și vândă afacerile. Își dorea să petreacă mai mult timp cu soția lui. A vândut afacerile în imobiliare pentru câteva milioane de euro. Vera și soțul ei își doreau un copil. Când a aflat că este însărcinată, Vera și-a sunat soțul să-i dea vestea. Acesta conducea mașina pe drumul de la Cluj-Napoca la București. Din cauza bucuriei, emoției provocate de vestea cea mare, a pierdut controlul mașinii. A murit pe loc, din cauza vitezei. Vera a asistat practic la moartea soțului ei. În acel moment, din cauza șocului, a avut un avort spontan și a pierdut sarcina. Avea treizeci de ani. Era o văduvă fără copii. Timp de trei ani de la tragedie, Vera nu a făcut nimic. A zăcut în casă, departe de lume. Avea o femeie care se ocupa cu gătitul și curățenia. Vera moștenise cele două vile pe care soțul ei nu le vânduse și câteva milioanele de euro, dar nu se putea bucura de nimic. Trei ani nu a ieșit deloc din curtea casei în care locuia. Apoi a început să-și revină.

Și-a reluat activitățile pe care le abandonase după moartea soțului ei.

Pentru că adunase multe schițe în anii în care a fost pasionată de design și creație, a hotărât să-și deschidă propria casă de modă pe Calea Victoriei. Ne-a invitat pe toți trei să mergem la ea, să vedem cum a amenajat, să ne alegem ceva din ce crease.

Am observat că Verei i-a plăcut de George din prima zi. Îl privea des în ochi,  iar de câte ori ne povestea ceva, părea că vorbește doar cu el. Când plecam în weekend în afara Bucureștiului, de cele mai multe ori cu mașina lui George, Vera stătea în dreapta lui, iar Andrei și cu mine pe bancheta din spate. Părea că se stabiliseră cuplurile, fără să ne fi dat seama.

După vreun an de când am devenit un grup de patru sau două cupluri, George a început să meargă din ce în ce mai des la Lugoj. Ne tot spunea că ne pregătește o surpriză. Ne promisese deja de mult timp că ne invită la el, dar nu se întâmpla niciodată. Ne ruga mereu să mai avem puțină răbdare.

Într-o zi, Vera mi-a spus că este sigură că George pregătește surpriza mai mult pentru ea. Era și el îndrăgostit de ea, așa cum ea era îndrăgostită de el. Se gândea chiar să facă ea primul pas. Să-i declare dragostea ei pentru el, chiar atunci când vom merge toți la Lugoj. Se va pregăti pentru acel moment. Ceea ce a și făcut. A venit ziua în care am mers amândouă la Lugoj cu mașina Verei. A vorbit tot timpul cât a durat drumul. Îmi spunea cât este de emoționată, că abia așteaptă să îl ia în brațe pe George, să-i spună că-l iubește.

Se îmbrăcase foarte frumos. Blugi strâmți și o cămașă albă, bocanci negri, o geacă neagră din piele. Avea părul prins într-o coadă. Nu folosea și nu-i trebuiau farduri, pentru că avea tenul perfect. Sprâncenele-i erau arcuite și frumos conturate, fără să le fi pensat vreodată.

Se îmbujorase de la emoție. Niciodată nu o văzusem atât de frumoasă!

Am încurajat-o, i-am spus că George va fi impresionat și fericit să o revadă.

Am ajuns la casa lui George de la Lugoj. Era într-adevăr, impresionantă! Intrai într-un mic vestibul, apoi într-un hol larg. În dreapta și în stânga erau câte două camere, fiecare cu baie proprie. George își amenajase la mansardă un dormitor cu birou. Îi plăceau foarte mult mansardele.

Într-una dintre camere era un pian la care George ne-a cântat în acea seară.

Pe George nu l-am găsit singur. La întâlnire fusese invitat și prietenul căruia îi lăsase cheile casei, un tip puțin trecut de patruzeci de ani, cu părul negru, lung. Era înalt și suplu. Avea dinții ca o vedetă de film și ochii albaștri. Se îmbrăca sport, iar acest stil îi venea perfect.

Masa din acea după amiază a fost reușită. Meniul bine ales, totul foarte bine gătit. Vinul a fost excelent, muzica la fel.

George ne-a spus că are un anunț de făcut. „La fix”, a răspuns Vera. „Și eu am de făcut un anunț.  Dar îl aștept pe al tău.”

George s-a ridicat în picioare și ne-a spus solemn: „Matei, aici de față, este iubitul meu. Ne-am descoperit acum un an și încet-încet, relația noastră s-a transformat într-una de iubire. Nu credeam că este posibil să trăiesc atât de multă fericire în această viață!”

M-am uitat la Vera. De unde fusese îmbujorată tot drumul datorită emoției, acum era albă ca un cadavru. Părea că i se scursese tot sângele din corp. Nu a spus nimic. Doar a zâmbit. Din acel moment nu a mai participat la discuții. Doar i-a spus lui George, când acesta a invitat-o să ne dea veștile ei, că de fapt nu are nimic de transmis. La scurt timp s-a scuzat. Ne-a spus că este obosită și ar vrea să doarmă.

Am auzit-o cum a închis ușa în urma ei. A doua zi dimineața am așteptat-o la micul dejun, dar nu a apărut. Am ciocănit la ușa ei. Pentru că nu a răspuns, am intrat. Camera era goală și patul făcut, de parcă nu ar fi dormit nimeni în el. Vera nu era nicăieri. Mașina o avea parcată în fața casei.

Grâul Demetrei

În vacanța de vară, pe când avea nouă ani, Antonia a mers în prima ei tabără. O tabără de zece zile, la Băile Tușnad, organizată de școala la care învăța. În trenul care-i ducea la destinație, unul dintre profesorii însoțitori le-a prezentat copiilor programul celor zece zile în care vor fi împreună: drumeții pe munte, prin Băile Tușnad, joacă în curtea cabanei în care vor fi cazați și o excursie de o zi în județul Neamț, unde vor vizita printre altele, Cetatea Neamțului și Casa Memorială Ion Creangă. Chiar atunci în tren, le-a cerut copiilor banii pentru excursie, fiind convins că dacă nu face asta chiar de la început, copiii vor cheltui banii și după două zile nu vor mai avea cei o sută de lei cât costa excursia. Antonia avea la ea doar 110 lei. Dacă plătea excursia, îi mai rămâneau zece lei pentru toată perioada. Prea puțini bani pentru zece zile cât dura tabăra. Nu s-a înscris să plece în excursie. Din tot grupul de patruzeci de copii, doar Antonia și Augustina – o fată născută pe 23 august, nu au avut bani suficienți, urmând să rămână în acea zi în cabană și să își facă singure programul.

Trandafirul roșu

Era jumătatea lunii iulie 1996 când Ileana a împlinit douăzeci și șase de ani. Era profesoară de limba franceză la Școala Centrală din București, acolo unde învățase și ea până în urmă cu opt ani. Se despărțise cu două luni în urmă de iubitul ei, iar acum locuia singură într-o garsonieră pe care o închiriase de la o bătrână ce avea o casă pe strada Popa Soare. Curtea casei era plină de verdeață. Cel mai mult i-a plăcut Ilenei tufa cu trandafiri roșii, chiar la intrarea în curte. Bătrâna era singură. Îi murise soțul, iar copii nu avusese niciodată. A îndrăgit-o pe Ileana de când a văzut-o intrând în curtea ei, în urma anunțului pe care-l pusese la Mica Publicitate, privind închirierea garsonierei din casa ei. Avea pensie mică, de fostă profesoară de limbă latină, iar banii obținuți din închiriere ar fi ajutat-o să trăiască mai bine. În plus, singurătatea începuse să nu-i mai placă. Grupul prietenelor ei, toate femei peste șaptezeci de ani, se restrânsese tot mai mult în ultimii ani. Mai avea o singură prietenă care locuia departe de ea. Din cauza distanței, întâlnirile lor erau din ce în ce mai rare și se auzeau mai des doar la telefon, o dată pe săptămână.

Jurnalul

Ana se pensionase de doi ani, imediat ce împlinise vârsta legală de pensionare. Fusese toată viața profesoară de franceză. Mai întâi la un liceu din Ploiești, unde primise repartiția după obținerea diplomei de licență, apoi la Liceul “Ion Creangă“ din București. Liceul era la doar câteva minute de mers pe jos de locuința ei, un apartament de două camera, aflat într-un bloc de pe Calea Moșilor, în imediata vecinătate a Bisericii Olari. Cumpărase apartamentul după al doilea divorț, de la o familie care pleca definitiv în străinătate și voia să-l vândă cât mai repede, cu tot ce era în el.

Avusese trei căsătorii zbuciumate, pline de abuzuri fizice și psihice, terminate cu divorțuri epuizante. Pierduse de fiecare dată tot, pentru că nu luptase pentru nimic din ce adunase în căsătorii. Își dorea doar să scape mai repede și să își revină.

Ploaie în luna lui Marte

 

            

Delia a venit în București la vârsta de paisprezece ani, când a intrat la liceu. S-a născut în satul Tetoiu din nordul Olteniei, într-o familie cu cinci copii, ea fiind cea mai mică dintre fete. Viața la țară era aspră. Părinții erau convinși cu greu să-și lase copiii să meargă la școală. Pentru ei, învățătura nu era o prioritate. Viața copiilor avea să urmeze tiparul vieții părinților: căsătoria la cel târziu douăzeci de ani, plecarea în familia băiatului în cazul fetelor, trei sau patru copii, muncă acasă, în curte, la câmp.

Monedele de argint

La trei zile de când s-a născut, Olimpia a ajuns acasă la bunica paternă care locuia în Pietroasele, județul Buzău. Acolo urma să-și petreacă primii ani ai vieții, până la plecarea la școală. Bunica Olimpiei a dat o mică petrecere pentru sărbătorirea venirii pe lume a nepoatei ei. La petrecere au fost invitate conform obiceiului, cele trei ursitoare din zonă. Înainte de începerea petrecerii, Olimpia a primit de la străbunica ei o monedă de argint bătută în anul nașterii străbunicii, iar de la bunica tot o monedă de argint din anul nașterii bunicii. Acestea le primiseră la rândul lor, atunci când s-au născut. Aceste cadouri aveau să definească o latură importantă a vieții Olimpiei.

Indestructibil

     

Cartierul Filaret din București a început să se ridice după ce Gara Filaret a fost inaugurată în 1869. Timp de șaizeci de ani s-a extins cu câteva fabrici dar și cu case mai mari sau mai mici, însă foarte cochete,. Aici au fost edificate pe rând Uzina Electrică Filaret, Uzina de Armament Erhardt Wolff, Întreprinderea Piscicolă Ilfov, o fabrică de pălării, Muzeul Tehnic “Dimitrie Leonida”, Fabrica de Chibrituri, Monetăria Statului. Parcul Carol, aflat în imediata apropiere, oferea oaza de liniște și oxigen de care locuitorii noului cartier aveau nevoie pentru o viață sănătoasă.

Călătorie în Lumea poveștilor mele

 Îmi plac mult poveștile, încă de când eram mică. Dar cel mai mult îmi plac poveștile de viață. Am început de curând să scriu și să adun în acest blog, povești inspirate din viața mea, de oameni din viața mea sau de întâmplări din viețile unora dintre oamenii pe care i-am întâlnit în viață. 

Vă invit deci, într-o călătorie în Lumea poveștilor mele.